Brînza, smîntîna… şi alte femei

22 iulie 2015   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Am observat că a apărut o modă acum să nu mai mergi la piaţă, unde chipurile totul e contrafăcut, importat, vîndut la a treia mînă şi la suprapreţ (mergeţi în Piaţa Obor, o să vedeţi că nu e cazul!) şi să-ţi vină acasă o lădiţă cu fructe şi legume proaspete, cam ce s-a copt prin grădina omului. Morcovi bio, plini de pămînt, roşii scofîlcite, dar dulci, tufe de verdeaţă, caise mici şi zemoase, prune. De multe ori, lădiţa soseşte împreună cu aparţinătorul ei – un ţăran autentic. Un nea Gheorghe, nea Vasile sau nea Titi cu mîinile bătătorite de la munci, bronzat „ca tractoristul“ de la statul pe cîmp, cu unghiile pline de pămînt, cu un miros inconfundabil de iarbă cosită şi de balegă. Ţăranul este o ultimă confirmare că ceea ce vei mînca este autentic şi bio, de aceea merită să plăteşti cîţiva lei în plus. 

Totuşi, moda nu e nouă deloc. Din cîte ştiu, din vremuri vechi, multe dintre casele oamenilor cu stare de la oraş erau aprovizionate de mici producători care nu-şi vindeau marfa la piaţă şi prin magazine. Ce le prisosea luau în spinare şi duceau contra cost, desigur, „boierilor“. Se întîmpla la fel şi în vremuri mai recente. Prin anii ’90, am locuit într-un bloc de pe Calea Moşilor care sîmbăta, puţin înainte de prînz, era vizitat de „brînza şi smîntîna“. Cel puţin aşa se recomandau cele două femei, mamă şi fiică, atunci cînd sunau la interfon. Aveau voci un pic cîntate şi erau îmbrăcate identic – fuste lungi şi baticuri în cap, abia dacă le puteai deosebi una de cealaltă. Mama parcă era un pic mai ridată, însă diferenţa de vîrstă nu părea mai mare de zece ani. Fiecare avea în mîni cîte două găletuşe, acoperite cu tifoane. Cîteodată fiica se oprea ca să-şi mai tragă sufletul, iar mama era cea care sărea să o ajute. Luau liftul pînă la ultimul etaj, apoi începeau să coboare scările, să se oprească pe paliere în dreptul uşilor unde îşi aveau clienţii lor. Nu intrau niciodată în casă, nici măcar în hol, „ca să nu deranjeze“.  Scoteau din găleţi bulgăraşii de brînză şi putina cu smîntîna chiar pe prag, luau banii cu un gest sfios, de parcă nu i-ar fi meritat. Dacă te răzgîndeai în ultima clipă şi le spuneai că, din anumite motive, nu voiai să cumperi în săptămîna respectivă, te priveau două perechi de ochi albaştri miraţi şi identici. „Sigur nu vă trebe?“, lua cuvîntul mama, dezamăgită. „Dacă n-aveţi acuma bani, nu-i bai, că-mi daţi săptămîna viitoare!“ Şi, pînă la urmă, acceptai. De fapt, „brînza şi smîntîna“ era o familie întreagă de pe lîngă Braşov. Veneau cu mic, cu mare în Bucureşti vinerea, unii vindeau în pieţe, alţii cutreierau blocurile. Era o „reţea“. Dacă reuşeau să pătrundă într-o scară, nu mai scăpa blocul de ele, cu toţii deveneau fani ai mămăligii cu brînză. Şi adevărul este că nimic nu se compara cu gustul acela – simţeai pe cerul gurii iarba coaptă a păşunii alpine, florile şi alte buruieni care se mai nimereau prin burta vacii, apoi mirosul primenit al mîinilor lor cînd o mulgeau. Dacă lăsai „produsele“ o zi, două în frigider nu mai era acelaşi lucru.

După ce părinţii mei au vîndut apartamentul, cei care au cumpărat au moştenit, în mod firesc, „brînza şi smîntîna“. Şi privirile luminoase ale celor două – şi-au îndeplinit datoria, au venit la Bucureşti, au hrănit populaţia, au cîştigat şi cîţiva bănuţi, după care se vor întoarce acasă, la muntele şi vacile lor. 

Îmi amintesc de un alt trecut, tot recent, însă de data aceasta de prin anii ’80, cînd nu se găseau de nici unele, iar casa bunicii mele, croitoreasă în ilegalitate, era plină de femei de la ţară, din satele de pe lîngă Cluj. În schimbul unui tiv la o fustă, al unui bluze fără pretenţii, femeile aduceau ce aveau ele pe acasă. Pui proaspăt tăiaţi şi jumuliţi în grabă de pene, ouă mici cu o coajă aproape translucidă, învelite în pagini de ziar Scînteia, carne în untură, ţuică, frăguţe, lapte de capră. Îşi înghesuiau sacoşele sub masa din bucătărie, iar cînd bunica le spunea că e prea mult, ziceau: „Lasă, tanti, să ai acolo!“ Una dintre ele mai scotea cîte un material din acela cu flori mari şi roz şi întreba: „Tanti, am doi metri… îmi iese ceva din ăsta?“ Apoi, îl închideau pe tata mare în dormitor, ca să se dezbrace şi să facă „probele“. Îşi lepădau ţoalele ca pe nişte foi de ceapă, una după alta, şi rămîneau în nişte desuuri albe şi caraghioase – furouri albe, de pînză, şi un soi de budigăi pe post de chiloţi, însă baticurile rămîneau tot pe cap. Se răsuceau şi întindeau mîinile ca la gimnastică – bust, talie, şolduri, iar între buzele bunicii se înmulţeau boldurile, mă miram cum de nu le înghite. După ce „probele“ luau sfîrşit, mereu întrebau „Şi ce să-ţi aducem?“ „S-or coace şi vinetele… nu vrei nişte vinete să-ţi faci salată?“ „Aduceţi ce aveţi, vedeţi-vă de treabă!“ Însă ele ştiau mereu ce să pună deoparte ca să înnebunească simţurile nepoatei de la Bucureşti, care, la o adică, se mulţumea şi cu tocană cu salam sau cu griş cu lapte. 

Ceea ce-mi mai amintesc este că între bunica mea şi femeile ei exista un anumit gen de respect. Femeile o respectau ca pe „tanti“ de la oraş, soţie de fost militar, cu apartament la bloc, WC şi cadă în casă. Iar bunica le respecta ca pe ceea ce erau, de fapt – nişte femei simple, harnice şi curate de la ţară.       

Mai multe