Bonjuriştii de ieri

Cînd prin anii ’40 ai secolului al XIX-lea, o serie de tineri boieri se întorc în patrie cu studii pe la Universităţile Apusului, nimeni nu se grăbeşte să-i folosească şi nimeni nu se gîndeşte că ar putea avea vreo utilitate „profesională“. Există o mare deosebire între apetenţa aristocraţiei de a-şi trimite odraslele la studii şi la învăţarea unei meserii şi atitudinea societăţii faţă de practicarea acestei meserii.

Ingineri de drumuri şi poduri, ingineri de mine, doctori, profesori, avocaţi, fiii de boieri au, cel puţin într-o primă fază, această pornire a aplicării unor idei primite. Dar drumul nu le este deloc accesibil. Mai întîi, au de luptat cu „gura lumii“ care nu vede deloc cu ochi buni un astfel de lucru. Apoi, posturile, chiar şi existente, nu sînt întotdeauna pentru ei. Şi, în fine, cu inexistenţa unor astfel de domenii pe care puterea nu se grăbeşte să le înfiinţeze sau să le recunoască utilitatea.

Prima mărturie îi aparţine lui Nicolae Kreţulescu; el surprinde foarte bine opoziţia clasei din care face parte şi apoi pe cea a societăţii în care trebuie să practice această meserie. Mai întîi de toate aristocraţia judecă legătura dintre educaţie şi profesie, cu totul diferit. Profesia poate fi înscrisă eventual pe o diplomă, dar de aici pînă la a fi pusă în aplicare este cale lungă. Să-l ascultăm pe Nicolae Kreţulescu, întors de la Paris cu o diplomă de doctor, în anul de graţie 1840: „puţin după sosirea mea în Bucureşti am presentat şi eu într-o seară comisiunii medicale diploma mea de doctor în medicină. Membrii comisiunei şi-o trecură din mînă în mînă, uitîndu-se la dînsa cu multă atenţie şi cu multă curiozitate. Ca toată lumea în Bucureşti se mira şi ei cum un fecior de boier mare a putut să-şi lase poziţiunea în societate şi să se facă doctor“. Poziţiunea în societate de care vorbeşte Kreţulescu este încă foarte importantă pentru această aristocraţie. Ce „lovitură cumplită“ fu pentru aceeaşi aristocraţie alegerea lui C.A. Rosetti! La 1847, Rosetti, fiul lui Alexandru Rosetti şi al Elenei Obedeanu, ridică la Bucureşti, împreună cu E. Winterhalder şi E. Grant, o „librărie“, unde se vînd cărţi, dar şi şampanie, hîrtie şi caşcaval. Se spune că mătuşa, o Obedeanu, ieşind la plimbare ar fi zărit din trăsură, atîrnînd pe una din prăvăliile de la Cişmeaua Roşie o firmă: „Librăria Rosetti & Wintherhalder“. Dincolo de leşinul caricatural şi teatral, sentinţa pusă acestei „isprăvi“ oglindeşte foarte bine atitudinea acestei boierimi: „Auzi, auzi! Rosetache negustor! Ne-a făcut familia de rîs“.

Reacţia celorlalţi se înscrie cam în acelaşi registru. O spune tot Nicolae Kreţulescu, atunci cînd împreună cu Alexandru Golescu-Arăpilă, alt boier cu diplomă pariziană de inginer în drumuri şi poduri, pe un drum de provincie, la Băicoi, sînt recunoscuţi şi compătimiţi pentru alegerea făcută. „Uite-te de vezi ce-au ajuns astăzi feciorii de boieri, un Golescu care măsoară drumurile şi un Kreţulescu doctor“, vorbele sînt spuse de doi negustori, aspiranţi la statutul de boier şi departe de a înţelege gestul. Chiar şi aşa, fiii de boier „profesionalizaţi“ reuşesc destul de greu să obţină un post în domeniul în care s-au pregătit. Nicolae Kreţulescu este sfătuit de vodă Ghica să „lase în lături medicina“ şi să urmeze „cariera părinţilor şi moşilor săi“, cu alte cuvinte dregătoria şi politica. Va trebui să insiste, să uzeze de alte relaţii pentru a înfiinţa şcoala de chirurgie de la spitalul Colţea, pentru a primi un post de medic. În aceeaşi situaţie se află şi Ion Ghica, descendentul unei alte mari familii boiereşti, rudă cu Alexandru vodă Ghica şi Grigore vodă Ghica. Întors de la Paris, în 1841, cu o diplomă de inginer de la Şcoala de mine, Ghica visa să se implice în exploatarea salinelor sau să obţină un post de profesor. În ciuda rubedeniilor cu slujbe importante în aparatul de stat, lui Ghica nu i se oferă un post, ci o isprăvnicie: „adresînd o cerere de catedră, m-am pomenit chemat de nenea mare (aşa-i ziceam în familie lui Mihalache Ghica, fratelui celui mare al lui vodă), care-mi propune să-mi aleg o prefectură orişicare, afară de cea de la Craiova şi de la Focşani“. Ghica declină „onoarea“ ce i se făcuse, prin invocarea lipsei de experienţă, ceea ce-l va cataloga drept revoluţionar, obligîndu-l să plece la Iaşi unde obţine catedra mult dorită. Nu însă pentru mult timp.

Nici societatea de astăzi nu pare pregătită să-şi folosească tinerii formaţi aiurea. Motivele sînt evident altele şi poate mult mai puternice decît cele de ieri, dar cine ştie… poate într-o zi porţile le vor fi deschise.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti.