Bine-aţi venit pe Titanic!
E noapte şi cerul străluce curat, cu miile de stele la locul lor. Din salonul mare răzbate zvon de muzică, iar pe holuri aerul parfumat... – ah, dar ce-ţi văd ochii... domnişoara subţire pe care-ai urmărit-o cu privirea în ultimele zile... iat-o, chiar ea coboară treptele de mahon ale scării, alăturea de mamă-sa (ambele în rochie de seară), iar braţul ei de un alb străveziu e susţinut cam ţeapăn de domnul puţin pîntecos, cu ceas de aur la veston, cu mustaţă subţire şi părul dat cu ulei de nucă, care-i e tată. E noapte, dar becurile recreează lumina de lux a unei lumi în care high society înseamnă tradiţie, bani, nume şi onoare – şi rochii lungi, elegante. E noapte, e rece afară, dar în saloane se rîde discret, se dansează, se bea şampanie sau cognac, se flirtează, se joacă whist, se ascultă valsuri... Undeva, mai jos, e o altă lume – dar, cu ochii pe domnişoara subţire, n-ai acum timp pentru ea. E noapte, e aprilie, e 1912. Bine-aţi venit pe Titanic!
O sută de ani au trecut, iată, de la un episod care ar fi trebuit să nu se întîmple niciodată. Drama Titanicului a intrat în legendă, ca prim capitol al sfîrşitului unei epoci. Şi ce frumoasă era epoca, şi ce promiţătoare! Şi ce educaţie, şi ce maniere! Şi ce costume, şi ce dantele, şi ce lucruri bine făcute – dintr-o vreme în care industria oferea doar produse care să te ţină o viaţă! Şi ce liniştită înainta societatea occidentală spre un viitor în care puterea de nestăvilit a maşinilor făcea pereche doar cu puterea de neegalat a instinctului capitalist din oameni (prin instinct capitalist înţeleg pofta de nestăpînit a oamenilor de a strînge – adică, a capitaliza – putere materială sau simbolică; prin contrast, reflectaţi puţin la pretenţia utopiei comuniste de a cere de la fiecare după posibilităţi şi a-i da fiecăruia după nevoi; din acest motiv comunismul s-a născut mort – pentru că a negat o trăsătură definitorie a creaturii umane: aceea de a încerca să aibă mai mult decît are propriu-zis nevoie; gîndiţi-vă la calul „erou al muncii“ din Ferma animalelor a lui Orwell – doar el muncea cît trei şi mînca doar după ce se săturau ceilalţi; oamenii cu acest altruism sînt, trebuie s-o recunoaştem, mai prezenţi în literatură decît în viaţa reală).
Era noapte, aşadar, în acel moment fatidic, dar acea noapte trebuia să fie una banală, în ordinea prestabilită a unei rînduieli ce părea logică şi legică, în care fiecare om şi fiecare neam îşi aveau locul lor, mai bun sau mai rău, în marea familie umană – care pe-atunci număra probabil două miliarde de suflete. Puterea motoarelor încă nu părea ameninţătoare – ci doar izbăvitoare, în sensul că spinarea şi muşchii sclavilor din vechime îşi găsiseră un înlocuitor nobil şi impersonal. Lumea veche, a Europei, şi Lumea nouă americană doar ce începuseră a se cunoaşte, cît de cît; nu existau zboruri transatlantice, nici mesagerie instant şi nici Skype – ci doar bucuria de a şti că modul de viaţă european, prin ce avea el mai bun, se altoise dincolo de Oceanul cel mare (exemplu: băutura numită bourbon – whisky-ul american – n-a prosperat decît după ce viile europene fost-au lovite de filoxeră şi, vreme de cîteva sezoane, în America a fost criză de cognac franţuzesc).
În urmă cu vreo cinci ani, un profesor de „ingineria riscului“ – născut în Liban, pe cînd acest stătuleţ era un paradis al Mediteranei de Est, şi nu teatrul de război pe care-l ştie generaţia mea – pe nume Nassim Nicholas Taleb a elaborat o subtilă teorie a lebedei negre. Plecînd de la observaţia de bun-simţ că oricare om se aşteaptă ca o lebădă să fie albă (deşi există şi lebede negre, prin Australia), Taleb sugerează că tocmai evenimentele puţin probabile (precum apariţia unei lebede negre în reveriile dvs. lacustre) sînt cele care influenţează Istoria în mod decisiv (între timp, cartea a fost tradusă şi în româneşte). Bref: Primul Război Mondial, început în 1914, a fost o lebădă neagră; la fel implozia URSS; la fel criza financiară din 1987 sau, în 2011, Primăvara arabă. Nimeni nu se aştepta la aceste evenimente – dar asta nu le-a împiedicat să se petreacă.
Scufundarea Titanicului a fost o lebădă neagră prin excelenţă. Cum spuneam, n-ar fi trebuit să se întîmple. Între timp, s-au oferit zeci de ipoteze de ce totuşi s-a întîmplat. Fie vreun ofiţer de cart a modificat puţin drumul; fie căpitanul, la final de carieră, era distrat; fie – cea mai nouă interpretare – nişte gheţari pluteau pe ocean acolo unde nu ar fi trebuit să fie, în virtutea unui capriciu meteorologic din acel an. Ce mai contează?
Partea bună a poveştii constă în faptul că povestea umană a mers, bineînţeles, mai departe. Partea mai delicată este că un alt Titanic se poate scufunda chiar mîine – simbolic vorbind, desigur. À propos: cum mai stăm cu pacea dintre Israel şi Iran?
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.