Bacşiş, peşcheş, ciubuc…

Bacşiş, peşcheş, ciubuc sînt, după cum bine se ştie, cuvinte de origine turcă, care au pătruns în limba română din Imperiul Otoman, dar se vor răspîndi şi vor intra în uz, în secolul al XVIII-lea, odată cu instaurarea domniilor fanariote. Cuvintele au propriile lor istorii, ajungînd să scrie istorii. 

La începutul începuturilor, bacşişul este un fel de dar oferit cuiva pentru că şi-a făcut treaba cum trebuie. Fie că se acordă imediat, după încheierea unui serviciu, fie că se oferă cu prilejul marilor sărbători, bacşişul pare o răsplată pentru fidelizarea supuşilor. El fixează foarte bine raporturile sociale, fiindcă defineşte clar o ierarhie socială: se acordă numai celor inferiori din punct de vedere social. Cu alte cuvinte, un boier nu poate să ofere un bacşiş altui boier, ar fi nedemn atît pentru el, cît şi pentru destinatar. Cronicile consemnează importante bacşişuri care se dau la curtea domnească la sărbătoarea Sfîntului Vasile, cînd slugile domneşti sînt răsplătite prin mari bacşişuri atît de domn, cît şi de marii boieri ai Divanului, invitaţi la ceremonie: „după săvîrşirea Sfintei Liturghii, ieşind Domnul din biserică, toate rufeturile curţii aştern pe gios năfrămile lor, cu semnele cele de slujba lor, de la uşa bisericii şi pînă la Spătărie, şi vel Vistier mergea înaintea Domnului, dîndu-le bacşişu. Mitropolitul, Arhireii, boierii cei mari, fiind chemaţi la cafea în Spătărie arunca şi ei bacşiş numai pe covoarele copiilor din casă (aici cu sensul de slujbă/dregătorie la curtea domnească) şi merg boierii pe rînduială de sărută mîna Domnului pentru anul nou.“ 

Raporturile dintre egali sînt reglementate de practica peşcheşului. Alt cuvînt de origine turcă ce defineşte raporturile de fidelizare dintre egali. Bineînţeles că valoarea materială este net diferită; dacă bacşişul însumează cîţiva bănuţi, peşcheşul ajunge la sume şi cadouri impresionante. Practica devine atît de răspîndită încît bacşişurile şi peşcheşurile încep să fie incluse în condicile de socoteli ale caselor boiereşti, şi chiar în cheltuielile visteriilor domneşti. Dacă ne uităm în Samile de visterie ale Moldovei, publicate de neobositul istoric Ioan Caproşu

, ed. Ioan Caproşu, 3 vol., Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010), găsim aceste bacşişuri aproape în fiecare an. Iată o însemnare, la întîmplare, din 30 mai 1761: „bacşiş, 5 lei oamenilor de la Suceava care ne-au adus şoimii“. La 1777, bacşişurile sînt consemnate de logofătul Şerban pentru casa marelui vistier Ioan Canta; un secol mai tîrziu, le regăsim în adnotările contabile ale secretarului casei lui Iancu Oteteleşanu: „sîmbătă, 1 ianuarie 1849, 11 lei: 11 bani la fata spălătoresei bacşiş; 4 lei şi 20 de bani: sacagiului bacşiş; 4 lei şi 20 de bani: la fierărie, bacşiş“. Bacşişurile mari sînt interpretate ca semn de măreţie a casei, după cum scrie cronicarul Ion Neculce atunci cînd îl caracterizează pe Iliaş vodă: „era şi darnicu: bacşişuri da mari, că era om bun“. Numai că bacşişurile mari aveau să-i aducă mazilirea şi pribegia în sărăcie. 

Sensul cuvintelor s-a tot amestecat pînă cînd bacşişul şi ruşfetul au ajuns să se confunde, desemnînd o anumită formă de corupţie, cuvînt mai mult folosit de noi astăzi decît de oamenii trecutului. Dacă mita, ruşfetul, hatîrul sau voia vegheată ajung prin codurile de legi ale vremii, sancţionate şi amendate, îmbrăcînd forma juridică a unor practici ilegale, bacşişul şi peşcheşul rămîn undeva suspendate între legal şi ilegal. Peşcheşul, de altminteri, îşi pierde sensul iniţial, ajungînd să aibă cu totul alte înţelesuri, folosit fiind ironic ca plocon neaşteptat care pică din cer. 

O evoluţie interesantă are cuvîntul

, tot de origine turcească. Ciubucul este o lulea lungă, cu imamea de fildeş, prin care se bea tutun, ciubucarul este fabricantul de ciubuce, în timp ce ciubucciul este sluga de la curtea domnească sau boierească ce are în grijă ustensilele pentru preparatul tutunul. Ciubucci-başa sau vel ciubucci răspunde personal de cămara domnească cu tutun, avînd sarcina de a aprinde lulelele, narghilelele, ciubucele domnului şi boierilor mosafiri, sarcină pentru care primeşte, drept răsplată, un mic bacşiş de mulţumire. Pesemne că suma de bani primită este şi mai neînsemnată decît cuantumul unui bacşiş, dată fiind micimea slujbei prestate. Şi uite aşa, orice firfiric dat ciubucciului sau bărbierului se metamorfozează într-un ciubuc.

Chiar dacă bacşişul de astăzi nu mai este bacşişul de ieri, după cum se vede, nu prea se lasă prins în chingile normelor fiscale. 

Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),