"Aşteptînd mila stăpînirii" - cercetarea românească, între indiferenţă şi bunul plac
Scriam săptămîna trecută despre cercetare. Vorbeam atunci despre situaţia proiectelor bilaterale, demarate de către România în domeniul cercetării, fără a-i trece prin minte să se şi ţină de promisiune. Şi pentru a nu se dezice, pentru a consolida arbitrariul şi a construi o statuie uriaşă bunului plac, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a lovit din nou. Nu scriu în afara problemei. Şi ca să nu fiu acuzată de ipocrizie, spun deschis că mă aflu pe locul trei în competiţia IDEI – Ştiinţe Umaniste – 2012. Obişnuită cu România, nu pot spune că sînt surprinsă de ceea ce se întîmplă. Aş spune „asta e!“ Mă bucur, cel puţin, că proiectul meu a fost văzut de experţi internaţionali, că a fost considerat foarte bun, demn să primească o finanţare. Ceea ce mi se pare, însă, dezonorant este faptul că nu pot să-mi asum responsabilitatea demarării proiectului. Las la o parte faptul că nici pînă în ziua de astăzi nu ştiu dacă am cîştigat sau nu, chiar dacă echipa mea se află pe locul trei (conform listei afişate în decembrie 2012, deşi calendarul prevedea octombrie 2012). Or, respectînd cerinţele acestui proiect, încurajată de experienţa anului 2011 să fac acest pas – an în care finanţarea proiectelor s-a derulat bine –, am prins în echipă şi trei cercetători internaţionali (doi din Franţa şi unul din Rusia). Din octombrie, nu fac decît să încropesc explicaţii: sîntem, existăm pe un site de la UEFISCDI, da’... Nu cred că mai sînt prea credibilă, din păcate.
Ministerul ne anunţă că va demara, totuşi, din iulie. Sub pretext că proiectele din categoria Resurse Umane au prioritate, adresîndu-se tinerilor. Dincolo de situaţia ridicolă creată, minciuna este cît Ministerul Educaţiei de mare, cu filiale cu tot. Nimeni nu poate propune un proiect în cadrul Programului „Idei“ dacă nu are tineri în echipă, pentru că scopul programului este şi acela de a forma doctoranzii şi postdoctoranzii. Se creează voluntar animozităţii între „tinerii lor“ şi „tinerii noştri“. Şi apoi, ce înseamnă „tinereţea“? Ar fi interesant să ni se propună aşa o explicaţie...
Şi dacă nu sînt bani, cum de se poate lansa o nouă competiţie? Echipa mea se găseşte într-o situaţie absurdă: se află pe un loc eligibil, dar nu ştie încă dacă va fi finanţată; dar locul eligibil nu-i dă dreptul de a se înscrie într-o nouă competiţie; mai este şi subiectul pierdut, pour toujours, pentru că, din moment ce se presupune că ai „cîştigat“, nu te mai poţi înscrie într-o altă competiţie cu acelaşi subiect, chiar dacă el, săracul, n-a ajuns niciodată să se consume. Aşadar, ce facem? Merită să reintrăm într-o altă competiţie, să redactăm, în engleză, un alt proiect, să ţesem reţele de cercetare internaţionale, să insistăm ca parteneri internaţionali să ni se alăture, să ne pierdem timpul completînd tabele birocratice, să trecem printr-o evaluare dură, dar cinstită, a evaluatorilor internaţionali, pentru ca la sfîrşit de drum să se afle bunul plac al unui ministru care să spună: „Lasă-i, bă, p-ăştia, că ai noştri nu intrară.“ Ca atare, facem altă competiţie. Şi fără evaluatori internaţionali, pentru noi şi gaşca noastră.
Or, lipsa de predictibilitate, nesiguranţa – azi avem, mîine tăiem – fără logică, fără explicaţii, că „aşa vrem“, anihilează orice încercare de ieşire pe piaţa internaţională. Cercetarea cu mîna întinsă la mila străinilor s-a cam sfîrşit şi nici măcar nu mai este o soluţie.
În plus, mi se pare de-a dreptul ilar ca oameni ajunşi, din întîmplările sorţii, în fruntea bucatelor, să-şi urască cu atîta înverşunare angajaţii. Există un Minister al Cercetării pentru că există cercetare şi cercetători. Or, domnul ministru ar trebui să găsească soluţii şi nu să se disculpe sau să semene zîzanie, nici să producă fantezii financiare etc.
Cît despre cercetători... Noroc cu ştiinţele exacte, poate şi pentru că sînt oameni mai lucizi, mai raţionali şi au ştiut să iniţieze proteste şi memorii, cerînd ceea ce trebuie cerut: respectarea unor angajamente. Prin ştiinţele umaniste e o inerţie... absolută. Ce-o da Domnul! Mai pun la socoteală şi frica asta de sabie, care duce la capete plecate – cît se poate de multe. Paradoxal, această categorie este cel mai bine reprezentată la nivelul vizibilităţii politice. Degeaba! Educaţia, cercetarea par aşa nişte teme marginale fără prea mare capital politic. Unul n-a scos un cuvînt, măcar din solidaritate, dacă nu pentru a corecta o situaţie ruşinoasă. Şi lor, ca şi celorlalţi, li s-o părea mai avantajos să manipulezi o populaţie needucată, decît una cu simţ civic dezvoltat, o populaţie care se teme endemic de sabie şi ţine capul plecat, acceptînd ce-o da Domnul.
Demnitatea şi respectul sînt noţiuni esenţiale în promovarea cercetării noastre. Este ceea ce pretind de la Ministrul delegat al Cercetării, de la Ministerul Educaţiei Naţionale şi, mai ales, de la Guvernul României.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.