Asediile de la Melilla şi Ceuta

Da, ştiu, am exagerat un pic în titlul ăsta. De fapt, nici nu e o exagerare, ci mai degrabă un soi de întindere a corzii. Asediile, în sensul clasic-militar al termenului, nu sînt cele mai întîlnite manifestări ale contemporaneităţii. Ele sînt mărci clare ale trecutului războinic al omenirii. Cu toate că diviziile germane la porţile Moscovei, în 1941-1942, ca să dau doar un exemplu al acelor ani răvăşiţi de război, sau zilele cumplite de la Sarajevo – din istoria recentă – arată că ideea de asediu militar nu doarme, de fapt, într-un trecut foarte îndepărtat. Extinderea semnificaţiei acestui cuvînt poate da tot soiul de conotaţii care, la modul figurat, se pot lipi cumva pe realităţi contemporane. Dar semnificaţia strict militară, clasică, a cuvîntului asediu pare, azi, o noţiune de domeniul trecutului. În zona extinderii de sens, însă, lucrurile nu stau la fel. Ideea contemporană de „asediu“ e omniprezentă în viaţa noastră – de la tehnicile marilor companii, de cîştigare a puterii asupra resurselor, pînă la strategiile de marketing de produs – şi poate fi verificată, oricînd, pe pielea fiecăruia dintre noi.

Pe la mijlocul lunii septembrie, redacţiile noastre de ştiri, preocupate de băgarea microfonului în dinţii cui s-o nimeri, n-au prea dat importanţă unei ştiri externe, plasate pe la finalul ediţiilor. Asta nu că s-ar bucura de interes, pe aici, pe la noi, absolut orice ştire externă, indiferent de natura ei. Noi ne distrăm cumplit la noi în curte. Nu părăsim incinta. Ştirea venea dinspre Melilla şi Ceuta, două exclave spaniole din nordul Africii. De fapt, singurele teritorii ale Europei, pe continentul african. Oraşele astea sînt spaţii profund multiculturale, în care trăiesc, în bună înţelegere, evrei, musulmani, creştini, dar şi lume pe care te-ai aştepta mai puţin s-o găseşti prin partea locului. Cum ar fi comunităţile micilor comercianţi chinezi, care n-au ratat ocazia de a se insera şi în aceste spaţii. Cele două oraşe spaniole din nordul Africii sînt destinaţii turistice fascinante, tocmai pentru rezultatele acestui amestec de rase. La Ceuta, bunăoară, estul oraşului e o imagine tipică a Europei, iar vestul e cît se poate de marocan. Altminteri, disputele pe această temă, între Maroc şi Spania, nu s-au închis deloc. În continuare, Marocul consideră că aceste două exclave spaniole sînt relicve ale colonialismului. Spaniolii răspund că e teritoriul lor, cu acte consfinţite la vremea cu pricina, încă de prin secolul al XV-lea. Dar nu disputa asta ne interesează acum, ci evenimentele de la mijloc de septembrie, cînd sute de emigranţi africani din spaţiul subsaharian au luat cu asalt aceste oraşe, cu scopul de a ajunge în Europa.

Să nu uităm un lucru esenţial. Deşi există o dispută între Maroc şi Spania, cele două zone ale Uniunii Europene pe continentul african, adică Melilla şi Ceuta, se bucură de o pază foarte strictă din partea poliţiei şi armatei marocane. Cele două teritorii spaniole adăpostesc turişti, dar şi comunităţi de cetăţeni ai oraşelor, care o duc foarte bine. Mulţi marocani, ca şi o sumedenie de alţi africani şi-ar dori să locuiască acolo sau să poată cere azil, pentru a ajunge mai departe, în Europa. Prin urmare, zeci de milioane de euro iau drumul Marocului, care primeşte finanţări consistente din partea Uniunii Europene pentru paza şi apărarea celor două oraşe şi a comunităţilor care le locuiesc. Există garduri bine păzite care delimitează aceste zone de restul lumii.

Sigur, gardurile astea, la fel ca toate celelalte măsuri de securitate, au fost fentate din cînd în cînd, dar aşa ceva se ia în calcul de la bun început. De data asta însă, în septembrie, a fost cu totul şi cu totul altceva. Valuri de sute de indivizi au luat cu asalt gardurile de protecţie ale oraşelor. Emigranţilor africani nu le-a păsat nici de prezenţa agenţilor de pază, nici de gardurile cu pricina. Sub presiunea numărului mare, au escaladat sau au rupt barierele de siguranţă, s-au bazat pe faptul că nimeni nu va îndrăzni să folosească forţa şi au încercat să pătrundă în oraş. Cîteva sute au şi reuşit, după ce au rănit cîţiva agenţi, total depăşiţi de numărul şi de forţa… „asediatorilor“. Să nu uităm să punem la socoteală nici tragediile care s-au petrecut în apele teritoriale ale Italiei, unde alte valuri de oameni disperaţi încercau să ajungă în Europa.

Melilla şi Ceuta sînt doar primele semne ale „asediului“. Nu vreau să sugerez sau să conturez măcar un capăt de teorie alarmistă care să bată toba „invaziilor barbare“, spulberînd civilizaţia europeană, năvălind pur şi simplu peste noi. După cum nu sînt nici unul dintre entuziaştii de serviciu ai teoriei care spune că, odată cu încălzirea globală, populaţiile sudului se vor muta masiv spre nord, schimbînd radical faţa Pămîntului şi a civilizaţiei. În timp ce deşertul se va întinde spre sudul Europei şi va arde tot, în Norvegia se vor alinta la soare livezi de portocali. Între timp, Scandinavia va fi fost de multă vreme suprapopulată cu tot amarul de lume venită din sud. Deşi, s-o recunoaştem, nici una dintre poveştile astea nu sună complet neverosimil. Ceva, însă, tot începe.

Se întrezăreşte o vreme, nu foarte îndepărtată, cînd programele de asistenţă financiară – modalităţile de a-i ţine pe oameni pe la casele lor, în toată lumea asta – n-or să mai facă faţă. Criza financiară – sau spectrul ei simulat, că nici nu mai contează – lucrează extrem de pervers. Preocupaţi de fluctuaţiile bursei şi de gadget-urile de ultimă oră, s-ar putea să nu sesizăm că ideile de civilizaţie şi democraţie dau, poate, cel mai greu examen de pînă acum.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.