Artist al poporului
Cîtă vreme actorul a coborît de pe scenă şi îl cunoaştem, ne lovim de el la tot pasul, îşi spune zilnic părerile la televizor despre chestii cu care n-are nici o legătură, umple cu numele său toate afişele spectacolelor populare, joacă în toate serialele, găseşte oricînd un prilej să-şi povestească viaţa, e gata la orice oră pentru un spot publicitar îndoielnic, pentru un minut de scălîmbăială, pentru orice tip de prestaţie – el devine un „îndrăgit actor al nostru“. În bună măsură, vrem, nu vrem, din el extragem ideea principală a definiţiei cuvîntului actor. Sondajele de opinie ale ultimilor ani arată lucrul ăsta cu prisosinţă. E cineva care, în general, ne distrează. Ne face să rîdem. Uneori e şi serios, avînd de comunicat lucruri importante. Deseori, ţine morţiş să amintească de lipsa de respect faţă de artişti. Dar, în cazurile astea, culmea, nu pare să fie auzit decît sub rezeva divertismentului.
Deşi difuză, ideea unei anumite inadecvări, senzaţia unui disconfort aproape imposibil de exprimat apar, uneori, chiar şi în străfundurile celor care iubesc cu pasiune tipul acesta de actor. Şi e normal să fie aşa. Pînă mai ieri, insul în cauză voia să distreze lumea cu orice chip. Pe absolut toată lumea. Şi pe ăia care aveau chef, şi pe ăia care n-aveau. Odinioară, persoana lui era o instituţie protejată de către stat. Acum, vrea să-i certe pe toţi şi să le dea lecţii. Scena lui a devenit întregul spaţiu public. Nu se mai poate exprima decît în faţa audienţelor largi. Ar vrea să joace măsura şi cumpătarea în ceea ce face în văzul lumii, dar îi iese cu totul şi cu totul altceva. Există şi aici un conflict între generaţii. Unii, mai vîrstnici, care au prins „respectul“ de pe vremea comunismului – „unde nu totul era chiar aşa de rău“ –, acum lucrează, fiecare cum poate, chiar şi la păstrarea unui firicel de praf de pe toba acelor vremuri. Alţii, mai tineri, crescînd sub semnul „succesului“ acestor „maeştri“, fac tot ce le stă în putinţă pentru a ocupa şi ei un locşor în competiţia construcţiei de statut. Nu contează cum e statutul ăsta. Cel mai important e să existe. Treaba se măsoară în „apariţii“ şi în „evenimente“.
Dedesubtul acestor mişcări la vedere stau colţurile triste, umbroase, ale multor teatre; salariile insignifiante pentru mulţi, plictiseala, rutina, nesfîrşitele războaie pentru puteri iluzorii, precaritatea echipamentelor şi instalaţiilor, decuplarea de fenomen, sentimentul ratării. E drept, există locuri, deloc multe, unde poate fi şi altfel. Însă numărul acestora e dezarmant de mic. Iar dincolo de toate astea palpită, aşa cum poate, teatrul independent. Minat în miză fundamentală de „îndrăgiţii noştri actori“ şi de volumul simbolic pe care ei îl dezlocuiesc în spaţiul public, bruiat de un soi de neîncredere din partea celor de la care s-ar aştepta susţinerea fenomenului şi nepurtat pe cine ştie ce aripi de entuziasm de vreun public al unei generaţii. Paradoxul care încununează toată această imagine este că, peste tot în locurile astea, oricînd, poate apărea un moment de teatru tulburător. Dar ăsta e subiectul unei alte poveşti.
Tocmai în acest paradox sălăşluieşte urma de adevăr care face atît de complicat chipul actorului de la noi. Pentru că această urmă e demonstrabilă, e vizibilă, e analizabilă, dar nu face diferenţa. Nu trece pragul analizei cantitative. Iar nebunia începe în momentul în care apar întrebările referitoare la succesul clar cu care trece, în sunet de fanfară, pragul analizei calitative. Cultura de terasă, de cafenea te plasează imediat în zona „harului“, a „excepţiei“, a „personajului providenţial“. Vorba lui Ilie Moromete: „E şi ăsta un punct de vedere.“ Însă neînţelegerea profundă a interesului comun în interiorul branşei – a chestiunilor elementare legate de dimensiunea reală a implicaţiilor acestei meserii – se varsă într-un delir tragi-comic, vizibil cu ochiul liber, de ani buni încoace. Eludarea problematicii, în favoarea designului de discurs, e limita la care se practică, mai întotdeauna, acest joc trist.
Iar tuşa finală, cea care vine glorios şi închide definitiv orice capac al unei discuţii de acest fel, e înţelegerea a ceea ce numim cultură – întotdeauna, orice e legat de rătăcirile intelectuale ale definiţiei. Nici măcar o dată, nimic legat de ideea de „mod de viaţă al unei comunităţi“. Exact la fel cum un muzician dintr-o orchestră simfonică de la noi o să spună că „a eşuat într-o orchestră“ – plîngîndu-şi neşansa de a nu fi ajuns solist –, la fel de trist şi de lipsit de poftă de viitor e un actor dintr-un teatru de aici. Pentru că premisa de la care pleacă asumarea propriei condiţii e, din start, una care vine din felul în care s-a jalonat, de multă vreme încoace, traseul interior al acestui tip de devenire. Ba mai mult, din felul în care s-a jalonat însăşi ideea de devenire. Aici nu mai vorbim despre o problemă de gust sau despre natura opţiunii. Ci despre o perspectivă asupra lumii. Un fel de a vedea lucrurile, un tip de mentalitate care dă un înţeles specific oricărui tip de poziţionare.
Iar problema profundă nu stă doar în seriozitatea – perfect reală – a poveştii tînărului extrem de talentat care termină şcoala de actorie şi e muritor de foame, pentru că nu are unde se exprima, pentru că nu are loc de fosile vii şi pentru că se loveşte de zidul înţelegerii primitiv-pragmatice a lumii în care e nevoit să respire. Problema vine din felul în care înţelegem jocul. Ideea de joc şi de asumare a unei convenţii. Cîtă vreme vom fi convinşi că treaba asta cu jocul e ceva care se măsoară în învingători şi învinşi, rezultatele vor fi exact cele pe care le obţii în urma unui meci. O tabelă de marcaj şi un scor.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.