Aripile monahismului – credinţă şi comerţ

23 octombrie 2013   IERI CU VEDERE SPRE AZI

O călătorie prin regiunea Vîlcea –Valea Oltului te îndreaptă, fără doar şi poate, spre pelerinajul monastic. Fiecare o face în felul lui şi se apropie de această lume „sfîntă“, dorind – sau măcar sperînd – să se împărtăşească cu „ceva“ din aura acestor lăcaşe. Or, toată această revărsare de turişti şi pelerini, creştini, şi mai puţin creştini, a contribuit substanţial la „îmbogăţirea“ acestor mănăstiri. De la Horezu şi pînă la Turnu, lumea monastică este în mare prefacere. Sau, aşa am găsit-o eu la acest început de toamnă: chilii noi se ridică, drumuri se construiesc, îmbunătăţiri se adaugă spre a face mai accesibilă viaţa monastică. Prinsă în această capcană de permanentă vizibilitate, mănăstirea pare să nu mai înţeleagă care este rostul ei. De ce spun asta? Mănăstirile prin care am trecut erau goale – nimeni să te întîmpine, nimeni să-ţi spună o vorbă, dimpotrivă, am avut impresia că, de la stareţă la măicuţe, de la egumen la călugări, toţi se ascund de noi – vizitatori, pelerini sau simpli trecători –, nu vor să ne vadă, nici să ne primească, pentru că lumea laică îi supără peste măsură, îi incomodează, îi scoate din minţi, îi oboseşte – aşa cum mi-a explicat o măicuţă de la Horezu. Este adevărat că mersul pe la mănăstiri pare a nu mai fi „ce-a fost odată“, dar şi lumea de astăzi este alta decît „odinioară“. În ciuda regulamentelor lipite pe porţile mănăstirilor, creştinii şi mai ales creştinele se lasă prea puţin atraşi/se de fuste, baticuri, abstinenţa trăncănelii. „Atîta lume needucată vine aici că fac mai mult rău decît bine“, se vaită măicuţa.  

Acum, mă întreb şi vă întreb: care este rostul monahismului ortodox, care îi este misiunea? Nu ne vor pe noi, laicii, prin preajma lor pentru că le tulburăm liniştea, dar au totuşi nevoie de noi. Mănăstirile sînt pline de cutiuţe de donaţii, ţi se cer bani pentru vizite, bani pentru reparaţii, bani pentru restaurare, bani pentru lumînări, bani pentru acatist, bani pentru suflet, bani şi iarăşi bani... Bineînţeles că nu lipsesc prăvăliile cu de toate pentru toţi, kitschuri şi nimicuri de o calitate îndoielnică, comercializate sub titlul de „obiecte sfinte“. Şi românul, creştin şi ortodox, aşa cum ştie el să fie, le cumpără, contribuind la bunăstarea lumii monahale. N-ar fi nimic rău în asta, sînt îndemnată să zic, dacă aş vedea un rost în toată această bogăţie, care ar trebui, după umila mea părere, să se întoarcă la creştin. De pildă, la Mănăstirea Cotmeana eşti insistent rugat să dai bani pentru restaurarea bisericii vechi, un important lăcaş de patrimoniu, cu o lungă istorie, în care se regăsesc Mircea cel Bătrîn, Radu I şi Constantin Brâncoveanu, degradat considerabil. Prosperitatea din jur nu te îndeamnă la o donaţie. Biserica nouă mi se pare destul de improvizată arhitectural, iar grădina – decorată cu o Coloană a Infinitului în miniatură şi lei de ghips – te dezarmează total. Şi poate că m-aş fi îndurat să fiu milostivă cu vechiul lăcaş, dacă peisajul, mirific de altminteri, nu ar fi fost poluat de trăncăneala isterică a unuia dintre monahi, ce bîrfea dezinvolt, la telefonul mobil, pe unul dintre fraţi, „mai ortoman“ şi mai bun psalt, în închipuirile lui, dar „la fel de prost ca mă-sa“.  

Cît despre educaţie? Mai nimeni nu e interesat de istoria mănăstirii în care se adăposteşte. În afară de cele trei vorbe din istoricul postat pe zidul de intrare, şi acela plin de greşeli, legende imaginare şi inexactităţi, nu afli mai multe. Mai tragic este că nici obştea nu vrea să afle. Monahii nu sînt acolo ca să afle. Dar de ce sînt? Călugărul vînzător de la prăvălia Mănăstirii Cozia, foarte amabil şi binevoitor, de altfel, mi-a mărturisit dezarmant de candid că „nu e treaba lui să ştie“, că „sînt ceva manuscrise, da’ cine mai ştie astăzi chirilică sau slavonă să le citească?!“ Mănăstirile Putna şi Sîmbăta au reuşit să devină, cu efort din partea stareţilor, centre importante de cultură. Dar este oare de ajuns?  

Cît despre misiunea socială... Dumnezeu cu mila lui cea mare... te lasă flămînd. La Dintrunlemn, măicuţa alunga un amărît cu vorbele: „Dacă v-am hrăni pe toţi, unde am ajunge?“ E adevărat că săracul cerşetor era cam turmentat pe la orele prînzului, dar hămesit cu siguranţă. Să nu fi fost o strachină cu zeamă şi pentru el? Apoi, în jurul acestor locuri roiesc copiii săraci ai satelor, cu mucii întinşi pe faţă, cu pantofi scîlciaţi, cerşind ghiduş un leu de-o pîine. Inteligenţa nativă se citeşte în ochii lor, în zîmbete, în glumele spuse, în jocurile inventate pentru a obţine bunăvoinţa călătorilor. Se vor stinge cu timpul, dar mănăstirea ar putea să-i ajute, împărtăşindu-i cu hrana spirituală a educaţiei. Asta dacă ar crede în educaţie.  

Pînă la urma urmelor, nu m-am lămurit care mai este astăzi misiunea acestor instituţii monastice. Da’ poate sînt prea pretenţioasă...  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.   

Mai multe