Amintirile unui bătrîn diplomat
Alexandru Emanoil Lahovary a fost, la începutul secolului trecut, reprezentantul României la Constantinopol, după ce fusese întîi la Roma, apoi ministru plenipotenţiar la Viena, iar mai tîrziu la Paris. În 1935 avea aproape 80 de ani cînd a început să-şi scrie memoriile. Era, pe vremea aceea, şi a rămas încă, deşi mai puţin, ocupaţia predilectă a ambasadorilor la pensie. Cum să rezişti ispitei de a arăta ce negocieri importante s-au purtat prin mijlocirea ta, ce cotituri ale destinului european au fost posibile numai datorită ţie? Lahovary a fost însă mai modest şi amintirile sale sînt ale unui om de foarte bună calitate, extrem de cultivat şi distins, care a ştiut să privească în jur. Întrucît redacta în franţuzeşte, limba de atunci a profesiunii sale, a avut nevoie de un ajutor pentru traducerea şi stilizarea primei forme înainte de a o trimite la tipar, la Convorbiri literare. Pentru acest ajutor a apelat la doi tineri a căror competenţă conştiincioasă a primit recompensa cuvenită. Cei doi tineri din 1935, care erau şi au fost toată viaţa prieteni, se numeau M. Berza şi D.M. Pippidi. Am în faţă manuscrisul variantelor succesive ale celor dintîi pagini, începînd cu: "M-am născut în decembrie 1856, în vremea căimăcămiei lui Alexandru Ghica". Cele ce urmează sînt spicuite din amintirile de copilărie, care schiţează imaginea altui oraş decît a celui pe care-l cunoaştem din povestirile generaţiilor mai recente. "Nu exista în Bucureşti nici un bulevard, iar străzile erau toate foarte strîmte, chiar şi Podul Mogoşoaiei; aproape toate nu aveau trotuare şi cele mai multe nu erau pavate. Doar cîteva aveau un pavaj făcut din pietre mari, inegale şi aşezate la întîmplare. Abia pe la 1873-â74 s-a adus din Belgia piatră cubică pentru pavarea unei părţi din actuala Cale a Victoriei. Pe Calea Victoriei pe atunci nu întîlneai aproape nici o prăvălie, întreg comerţul de lux fiind instalat pe străzile Lipscani şi Carol. Cucoanele ieşeau de obicei în caleaşcă, iar cînd, rareori, porneau pe jos în oraş, erau totdeauna întovărăşite de un fecior." Alte amănunte se referă la lucrări publice. "Canalizarea Dîmboviţei, care, pînă atunci, urma în curgerea sa doar propria-i fantezie, nu a început decît după Războiul pentru Independenţă, cînd a fost concesionată, în 1879-â80, lui Boisguérin. Cît despre canalizarea oraşului, să nu mai vorbim, căci nu se pomenea. Apa de băut se scotea din puţurile pe care mai toate casele bogate le aveau în grădină, sau era cumpărată de la sacagiii care o aduceau tocmai de la izvorul de la Filaret. Abia în 1873-â74, primar al Bucreştiului fiind Gh. Gr. Cantacuzino, s-au captat apele acelui izvor, care, pînă atunci, era o fîntînă cu totul primitivă". Despre legăturile Capitalei cu ţara: "Ca să mergi în provincie, călătoreai cu trăsura cu patru cai, care erau schimbaţi la fiecare 20 sau 24 de kilometri. Erau şi servicii de diligenţe, date în concesiune la particulari, ca, de pildă, lui Pană Olănescu, tatăl lui Constantin Olănescu. Acesta, după ce le-a ţinut multă vreme, a dat în cele din urmă faliment. I s-a sechestrat via de la Leurdeni, dar a reuşit prin intervenţii dibace ca sechestrul să fie uitat şi a rămas cu via, ceea ce i-a asigurat o frumoasă avere. Reţeaua de şosele naţionale şi judeţene era foarte restrînsă pînă pe la 1877. Abia după aceea a mai fost crescută, pînă atunci circulîndu-se pe simple piste, unde te înecai în praf vara şi te afundai în noroi de cîte ori ploua". Lahovary a consemnat şi trăsături pitoreşti ale cotidianului. "Viaţa, mai ales în ce priveşte alimentele, era neînchipuit de ieftină. Baronul dâAvril, consul general al Franţei, povestea de exemplu, într-o scrisoare către rudele lui de la Paris, că un mare dineu oficial nu-l costase mai mult de un ducat! Ducatul austriac valora 11,75 fr de dinainte de primul război mondial. Boierii, pe atunci, trăiau în mare belşug, ţinînd mulţi servitori, deprinşi fiind de pe vremea robilor cu un personal numeros. Oamenii de serviciu erau veniţi din locuri diferite, ca, de pildă, ardeleni şi unguri (mai ales la grajduri), ţigani liberaţi, servitoare nemţoaice sau austriece şi albanezi în fustanelă, cu pumnale şi pistoale la brîu. Îmbrăcaţi în costumul lor pitoresc, albanezii şedeau pe capră alături de vizitiu cînd stăpînul ieşea la plimbare, sau, acasă, primeau mosafirii în capul scării. În multe case găseai totdeauna masă întinsă şi era obiceiul ca, o dată pe săptămînă, membrii familiei să se adune pe rînd la cîte unul din ei. Acest obicei chiar înlesnea unele abuzuri. Astfel, nu mică era de multe ori mirarea lui Barbu Bellio cînd găsea la masa lui mosafiri pe care aproape nu-i cunoştea şi al căror nume trebuia să-l afle de la vecinii săi de masă. De multe ori, prînzurile continuau şi în lipsa stăpînului casei, acest fel de viaţă contribuind şi el de bună seamă la ruinarea multor familii boiereşti." Longevitatea l-a silit pe Al. Em. Lahovary să asiste la sfîrşitul civilizaţiei pe care o reprezentase. Din casa în care locuise, biblioteca, plină de cărţi rare, ale lui, ale socrului său, N. Kretzulescu, sau ale bunicului Ap. Arsachi, aceştia fiind amîndoi prim-miniştri ai lui Cuza, a fost evacuată şi risipită. Acolo, în strada N. Iorga, este deocamdată o grădiniţă.