"Amiaza filozofiei" şi începutul noului an şcolar
La 1833, anul şcolar debuta (sau se sfîrşea) cu un examen public. Eveniment major pentru societatea acelor vremuri, el n-avea cum să treacă neobservat, poate şi pentru că drumul tinerilor învăţăcei începea cu surle şi trîmbiţe, dar era mai greu de spus cînd se termina, dacă se termina. Aşa că, Buletinul Oficial n-avea cum să nu scrie cu emfază despre o astfel de mare realizare urbană şi centrală, că, pe la sate, doar norocul şi întîmplarea protejau Şcoala.
„Joi la şapte septembrie (1833), adunîndu-se în sala colegiului din Sfîntul Sava, Înaltul Cliros, boierimea şi o mulţime de norod, s-a sărbătorit, printr-o solemnitate publică, ecsamenul general al şcoalelor, după chipul următor:
S-a cîntat, mai întîiu, de şcolari rugăciunea, sau Cîntarea Dimineţii. Pe urmă D. Dvornic Ştirbeiu, logofătul Instrucţiei Publice a deschis sărbătoarea ecsamenului printr’un cuvînt plin de simţire şi dor patriotic care în inimile tuturor a făcut o mare mişcare.
După acest cuvînt s-au adus întru cercetare cîte doi şcolari din fieştecare clas al şcoalelor începătoare de la Biserica Amzei, Sf. Gheorghe şi Sf. Sava. Clasul I şi al II s-au ecsaminat la citire, scriere, patru lucrări ale aritmeticii, declinaţii şi conjugări... Sfîrşindu-se ecsamenul, s-au chemat pe nume toţi şcolarii cei silitori şi li s-au împărţit daruri în cărţi spre încurajare. Cărţile ce s-au împărţit au fost: Masilon, Bosuet, Fenelon, Atlasuri geografice, Marmotel, Gramatica Poeziei, Aritmetica lui Francheor, Înălţarea şi Căderea romanilor de Montesiu, Mitologia, Deprinderi asupra cititului şi autori clasici greci.
Nu poate cineva povesti bucuria şi lacrimile cele fericite ale aceştii pline de rîvnă adunări. Vorbele nu ajung ca să dea a înţelege această şenă simţitoare. Cine este părinte şi doreşte luminarea fiilor săi şi o vede în faptă, cine este patriot şi arde de focul acela ceresc spre a vedea în patria lui amiaza filosofiei şi a adevărului ieşind dintr’un întuneric de veacuri, deodată i se arată o dimineaţă veselă şi strălucitoare în toată slava ei, acela poate a-şi închipui strămutările de bucurie ale aceştii adunări care cu vederea, cu auzul, nesăţios, sta aţintat la răspunsurile cele potrivite ale tinerilor. Copii, de cîte opt şi zece ani, pătrunşi de fiinţa întrebărilor care le-au învăţat în limba lor, în mijlocul unei adunări, fără sfială, întocmai ca nişte profesori pe catedra lor, se dezvolta şi îşi arăta pe tablă sau prin graiu cunoştinţele lor cele statornice şi încredinţate. Adevărurile istoriei, pricinile înălţării şi căderii naţiilor, virtuţile şi greşalele lor le auzeam din gura pruncilor, noi cei cari ne-am pierdut toată a noastră tinereţe a învăţa numai vorbe. Adevărul matematic scuturat de toată bănuiala şi nedumerirea strălucea plin de graţii în gurile cele nevinovate. Trei sute de şcolari la desenu acoperiseră săli de capodoperile lucrărilor lor de peste an, desenuri topografice şi de arhitectură, peisajuri şi icoane istorice, în sumă pe numărate, dovedea că nu sînt fapta nici a unuia, nici a zeciuri de oameni, ci a sute de mîini, şi iar că aceste mîini mai naite de douăzeci de luni era cu totul nedeprinse în frumoasa această artă.
Prea Osfinţitul Mitropolit, blagoslovind rodurile profesorilor şi silinţele şcolarilor, a chemat darul Duhului Sfînt, adevărul, blîndeţea şi dragostea că învăţăturile formîndu-le mintea, aceste daruri cereşti să le formeze inimile spre a putea fi reazămul şi nădejdea patriei, patrioţi şi creşti ai Evangheliei lui Hristos. Şi pe urmă, spre ajutorul celor sărmani, a dăruit 1000 de lei.
În sfîrşit, adunîndu-se boierii efori în sala de sfat au ales dintre şcolarii cei silitori pe cei ce se vor ţinea în pansion cu cheltuiala şcoalelor.“
Pe acele vremuri, şcoala începea şi mai ales se termina atunci cînd se putea. Epidemiile, lipsa personalului calificat, bugeaoa deficitară sistau clasurile mai totdeauna. Îndemnul marelui logofăt Barbu Ştirbei, adresat şcolarilor, acum la 1833, pare mai actual ca oricînd: „Grăbiţi-vă să vă folosiţi de vremea ce aveţi încă a petrece în şcoli, că trece iute, păziţi-vă să nu o pierdeţi în îndeletniciri netrebnice“. Partea a doua a discursului – „cu învăţătură temeinică şi cu bune obiceiuri veţi fi o dată nădejdea şi spijineala neamului“ – nu mai reuşeşte să convingă pe nimeni, căci „amiaza filozofiei“ s-a rătăcit undeva, pe la Romexpo, într-un tîrg de carte, unde un individ oarecare nu mai ştia prea bine cine e „Montesiu“.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.