Ambasadorul Jinga şi arta naţională a mişto-ului
Cîteva recente întîmplări mă determină să aduc unele nuanţe într-o poveste care pe unii dintre dilematici i-ar putea interesa. Şi, chiar dacă nu v-ar interesa, tot m-aş simţi tentat să o spun – măcar din motivul că adevărul, din cînd în cînd măcar, trebuie pus în lumină.
Ambasadorul la care mă refer se numeşte Ion Jinga şi în momentul de faţă ne reprezintă în Marea Britanie. În recentele episoade cu pulpa de cal devenită lasagna de vită şi cu temerea britanicilor de româno-bulgari, Jinga şi-a făcut treaba foarte bine. Cum era de aşteptat, a avut parte de nişte ironii pe la Bucureşti, dar ceea ce contează mai mult este că la Londra a fost luat în serios – cei ce citesc The Economist ştiu ce spun.
Povestea pe care v-o zic se petrecea cu cîţiva ani în urmă – să fi fost finalul lui 2007 sau începutul lui 2008. Dl Jinga tocmai termina mandatul de ambasador în Belgia – unde şi-a făcut treaba la nivel de excelenţă. În acel moment, odată cu el, şi alţi ambasadori îşi terminau mandatul, prin diferite capitale. Drept care, în calitatea mea de atunci, am înaintat preşedintelui României o listă de propuneri – să fi fost cinci sau şase. Mi-aduc aminte de două dintre ele. Una îl privea pe dl Mihnea Motoc, care fusese ambasadorul nostru la ONU şi care, acolo, ne servise cauza foarte bine. În acele condiţii, cum dl Motoc se simţea în mediul anglofon precum peştele în apă, l-am propus pentru ambasada noastră de la Londra – care n-avea titular. Iar pe dl Jinga l-am propus pentru a conduce reprezentanţa noastră pe lîngă Uniunea Europeană (atunci vacantă) – adică ar fi rămas la Bruxelles şi ar fi schimbat doar adresa. Inutil să mai spun că franceza vorbită de dl Jinga este ireproşabilă.
După cîteva zile a venit răspunsul preşedintelui Băsescu. Cum se ştie, în sistemul nostru, Ministerul de Externe face propunerile privind ambasadorii, iar cel care face numirea efectivă e preşedintele. Iar în varianta preşedintelui, în acel moment, a apărut o schimbare de poziţii: dl Motoc pentru Bruxelles, iar dl Jinga la Londra. Cei care vă mai aduceţi aminte cît de cît situaţia de atunci vă veţi da seama că aş fi printre cei mai puţin indicaţi pentru a explica gesturi ale dlui Băsescu. Conlucrarea mea cu preşedintele a fost destul de contorsionată şi am avut cîteva divergenţe reale (privind subiecte mult mai complicate decît acesta; cum ar fi relaţia în scădere de formă cu Franţa, a cărei dimensiune personalizată – Băsescu & Sarkozy – era evidentă şi în legătură cu care eu – şi alţi miniştri din guvernul de atunci – am făcut preşedintelui nostru unele propuneri pe care nu le-a aprobat; cuvîntul-cheie al uneia era Ciad, de exemplu).
Trebuie să precizez că, atunci, dl Băsescu şi-a argumentat schimbările de pe lista cu ambasadori. Mi-a spus că dl Motoc e mai potrivit pe lîngă un organism multinaţional precum UE, din moment ce avea o bună experienţă la ONU, iar în legătură cu dl Jinga mi-a zis că e potrivit pentru ambasada din Regatul Unit, ca unul care-şi făcuse bine treaba în Regatul Belgiei. Nu neg, s-au găsit mulţi care să-mi spună că dl Băsescu operase schimbarea doar de amorul artei, ca să nu fie cum propunea ministerul. (Pe de altă parte, nu m-ar mira dacă aceiaşi băgători de fitile susurau alte versiuni în sens invers, în urechile prezidenţiale.)
Dar, azi, cu avantajul distanţei, n-aş spune că s-a făcut vreo greşeală. Indiferent de diferenţa de opinii de atunci dintre ministru şi preşedinte, cei doi ambasadori au confirmat acolo unde au ajuns. Despre ambasadorul Motoc (ajuns la Bruxelles/UE) am aflat, în mediile diplomatice româneşti şi străine, numai cuvinte de laudă; la fel despre ambasadorul Jinga, cel de la Londra – care, dacă-mi aduc bine aminte, anul trecut a primit distincţia de „ambasadorul european al anului în Marea Britanie“. La fel, sînt convins că şi-ar fi făcut bine treaba dacă ar fi ajuns în destinaţii încrucişate, adică Motoc la Londra şi Jinga la Bruxelles. Cariera unui bun diplomat presupune şi asta – să se adapteze din mers şi în orice mediu să se simtă acasă.
Chiar şi într-o ţară în care ironiile se respiră odată cu aerul, ca la noi, cele de care a avut parte ambasadorul Jinga au fost nemeritate. Probabil că unii îşi imaginează că treaba unui diplomat este să pălăvrăgească la recepţii şi să zîmbească la serbări galante. Nimic mai fals: un diplomat de-al nostru dintr-o capitală europeană – dar nu numai – munceşte pe rupte, stresul e maxim, salariul e modest iar telenovela politică de la Bucureşti nu-l ajută deloc. Nu le-aş dori miştocarilor să aibă pe umeri atîta responsabilitate cîtă are Jinga, azi, la Londra. În rest, este stupefiant că oameni care nu vorbesc bine româna la Bucureşti îi ironizează pe alţii de cum vorbesc engleza la Londra!
Adrian Cioroianu este decan al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti. Printre cele mai recente cărţi publicate: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.