Alternanţa la boierie
După căderea Berlinului şi după capitularea Japoniei, în lumea occidentală a urmat un lung răgaz de sărbătorire a victoriei şi de refacere după un război cumplit. E drept, Germania nu prea avea ce sărbători. A fost împărţită între americani şi ruşi, primii încercînd să pună pe linia de plutire o ţară care însemna enorm pentru Europa, în timp ce soldaţii sovietici făceau tot ce le stătea în putinţă pentru a-şi scoate pîrleala după un şir de măceluri care le-au împuţinat simţitor populaţia. Marii învingători se răzbunau în moduri foarte diferite. Unii încercau să readucă în simţiri un popor culpabilizat în întregime pentru ororile unui război devastator, iar alţii îi pedepseau pe învinşi, pur şi simplu. Chiar şi cu riscul eliminării oricăror nuanţe din povestea tratamentului aplicat celor care pierduseră războiul, e limpede că orice învins de la ora aceea – indiferent că participase la război direct sau indirect – îşi dorea cu ardoare să ajungă pe mîna americanilor.
Franţa scăpată de ocupaţie exulta biruitoare, în şansonete şi în febra descoperirii noilor muzici venite de peste Atlantic. Partea vestică a Germaniei începea să-şi revină din dezastru. Întreaga jumătate de Europă salvată de aliaţi redescoperea – e drept, unii mai uşor, alţii cu oarecare dificultate – bucuria de a trăi. În timp ce în Estul Europei se aşterneau întunericul, tristeţea, fiorul terorii, în Vest se năştea noul ritm al capitalismului. Pe cînd în ţările rămase în sfera de influenţă a sovieticilor începea o istorie a jafului şi a secătuirii economice pentru reconstrucţia Uniunii Sovietice, în Europa de Vest se deschideau robinetele consumului. Tot acolo, în Vest, apărea o instituţie care avea să dăinuiască ani buni, şi urma să aducă bani serioşi – turistul american.
Instituţia asta avea să fie una dintre cele mai grele de pe piaţă, cîtă vreme economia Germaniei trecea de la respiraţia cu ajutorul aparatelor, la gimnastica de recuperare. Odată reintrată în ritmul ei profund specific, ocupaţia nemţilor de a face lucruri serioase şi trainice a produs un concurent redutabil pentru instituţia turistului american – turistul german. Ca în orice domeniu, nemţii s-au apucat şi aici de treabă aşa cum ştiu ei, adică temeinic. Se călătorea mult şi bine. E drept, turistul german nu era tocmai celebru prin generozitatea bacşişului. Dar era serios, în general liniştit, avea concedii mai lungi decît ale americanilor şi venea în număr mare. Plus că făcea rezervare din timp, şi tu, ca gazdă sau cîrciumar, ştiai pe ce să te bazezi, de la un an la altul. E drept, cultural vorbind, s-au întîmplat şi lucruri mai puţin amuzante. Cum ar fi că părţi întregi de lume, dar mai cu seamă unele de la Mediterana, şi-au modificat – pe alocuri în mod simţitor – obiceiurile culinare. Ceafa şi cotletul de porc, cu cartofi prăjiţi, au ajuns la acoperiri geografice de dimensiunea imperiilor. Lăsîndu-i la o parte pe englezii care, de cîteva sute de ani încoace, se plimbă cu maximă nonşalanţă pe toată planeta ca-n curtea lor de-acasă, turiştii americani şi nemţi au adus bunăstare pe unde au binevoit să se arate.
Însă, pe măsură ce ficţiunea economică a început să fure minţile multor iubitori pătimaşi ai pieţei libere, banul „gheaţă“ a devenit o prezenţă din ce în ce mai timidă prin buzunarele turiştilor occidentali. Bancomatul şi cardul au abstractizat cumplit ideea elementară, rurală, de valoare a banului. Pe urmă, au început marile închipuiri delirante ale ingineriilor speculative. Dar asta e o altă poveste. Cîtă vreme nu numeri firfireii la vedere, faci cheltuieli într-o dulce ficţiune. La finalul zilelor de dedulcire în plăceri, descoperi îngrozit că ai de returnat nişte datorii cu dimensiuni de coşmar. Devii apatic şi resemnat. Da, mai pleci în vacanţă dacă mai poţi, dar nu mai eşti turistul vesel, de odinioară, care chema buzukistul grec la masă şi îşi făcea de cap în concediu, prin ţări calde şi pline de viaţă. Acum, fiecare cheltuială se face chivernisit, nota de plată se verifică la sînge, totalul e recalculat pe smart-phone-ul personal, iar bacşişul e mai timid ca un lampion chinezesc, lansat în beznă, din mijlocul oceanului.
Însă, după ce s-a refăcut, cu largul concurs al ţărilor din Estul Europei – dar şi al celor aduse, mai de voie, mai de nevoie, la sînul matern –, fosta Uniune Sovietică, acum Federaţia Rusă, revine hotărîtă pe piaţă. Pe-acolo, povestea cu „ce-i în mînă nu-i minciună“ n-a reuşit să fie detronată de ficţiunile contemporane. Cash-ul n-a pierdut nimic din suveranitate şi din respectul absolut. Prin urmare, de cîţiva ani buni, instituţiile germană şi americană asistă, cu gurile căscate şi cu o oarecare îngrijorare dublată de neputinţă, la apariţia unei noi instituţii – turistul rus. Vesel, numeros, posesor de cash, generos cu bacşişul, foarte bun consumator, turistul rus se instalează în fotoliul boierului contemporan. Împins de un suflu propagandistic nou, subtil şi bine articulat, sosit dintr-o economie bizară, contradictorie şi imprevizibilă, noul venit cîştigă teren cultural cu o viteză egală celei cu care pierd altitudine reputaţiile celorlaţi. Ruşii sînt în plin blitzkrieg de recîştigare a anvergurii propriei reputaţii.
Imaginea total dezinhibată – de la şlapii cu şosete pînă la hainele cele mai sofisticate, de la aspectul şleampăt pînă la apariţii care-ţi iau glasul, de la firescul cu care ni se pare că se instalează „în lumea noastră“ pînă la aerul de superioritate uşor plictisită – face din turiştii ruşi o prezenţă mult mai mult decît sesizabilă şi o imagine de mare forţă. Alternanţa la boierie se vede de la o poştă. O lume obosită de ficţiune asistă năucită la apariţia odihnită a unora care vin din „ruinele“ realismului. Dincolo de imaginea asta, încă una, şi mai provocatoare. Turistul chinez.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.