Alicia, în noaptea aceea
O femeie în pat este o specie cu totul diferită de cea a noastră, a bărbaţilor. Şi nu mă refer aici la femeia „adusă la pat“ sau „luată în stăpînire“ prin actul posesiei; a aduce la pat şi a lua în stăpînire sînt formule pur masculine, verbe ale vanităţii noastre; ele arată doar perspectiva bărbatului. Nici cînd le împrumută, femeile nu cred în ele sau, în orice caz, nu văd în ele ceea ce vedem noi – pentru că, de fapt, rămîne de discutat cine pe cine ia în stăpînire într-o relaţie consimţită de carne vs carne.
Ci mă refer la femeia care, pur şi simplu, a aţipit lîngă tine. Numai în filmele tembele femeia adoarme cu capul pe pieptul bărbatului. În viaţa de noapte cu noapte a convieţuirilor noastre niciodată nu se întîmplă aşa. Ea se retrage pe treimea de pat pe care i-o laşi şi de-acolo visează, sau nu visează, într-o logică a ei pe care n-o vom şti niciodată. E acolo într-adevăr o lume înghiocată într-o taină învăluită într-un mare mister, şi ea o va ascunde cu spatele la tine.
Priviţi-o cît e de diferită. Priviţi-o cum respiră. Sternu-i creşte şi descreşte ca o mică jucărie, lîngă care te vei trezi uimit. Priviţi-i umerii rotunzi şi tălpile mici. Priviţi-i coatele prinse în unghi închis. Ascultaţi-i şuierul mărunt al respiraţiei şi priviţi ceva mai atent la linia spinală care-i uneşte umerii de fese. Pîndiţi-i micile tresăriri. Încercaţi să înţelegeţi ceva din acel păr căzut în dezordine pe perna de lîngă tine. Prin acea lume a somnului ei nu vom fi niciodată călători, ci doar spectatori din afară.
Femeia care doarme lîngă tine nu este niciodată femeia pe care ai curtat-o. Nici cea care ţi-a zîmbit, nici cea care ţi-a promis, nici cea care ţi-a vorbit sau a tăcut ascultîndu-te. Nu e femeia cu care te iubeşti şi nici cea cu care te cerţi. Nu-i cea care merge şi nu-i cea care stă. Nu-i cea îmbrăcată şi nici cea pe care o dezbraci. Nu-i cea care rîde, nici cea care plînge. Ci o creatură pe care nu ştii de unde s-o iei. Din care regn, din care tablou, din care frază scrisă de alţii. Femeia care apasă perna de lîngă tine nu este aidoma femeilor de zi cu zi, pe care le vezi în juru-ţi, ci doar spectrul unei aşteptări pe care, da, ai avut-o. Atinge-o. E reală. E caldă. E altceva.
* * *
M-am trezit într-o baie de lumină în acea dimineaţă de sîmbătă şi ceasul Mido mi-a spus, din rotunjimea lui cu cifre, că este doar şase dimineaţa.
Draperiile subţiri de la geamurile mele erau aurii – după ce toată noaptea îmi păruseră de un verde adînc. Lumina trecea prin ele ca printr-o foaie de hîrtie. N-am să pricep niciodată de ce hotelurile coastei mediteraneene au perdele aşa de transparente la geamuri, în timp ce toate locuinţele domestice au storuri grele, de lemn. Să te îndemne să ieşi la plajă? Să te oblige să nu pierzi micul dejun? Să te felicite pentru o nouă zi cu soare sau să te pedepsească pentru noaptea pe care-ai făcut-o scurtă? Mi se pare a fi o problemă existenţială (şi probabil că odată o voi prinde într-un roman).
Alicia era lîngă mine, dormind, întoarsă cu spatele şi goală.
Atît de goală şi atît de accesibilă încît primul gînd a fost să intru în ea – sau măcar s-o muşc. Părul ei negru murdărea jumătate de pat ca o cerneală, iar mai jos de el se despletea o făptură pe care n-o mai văzusem nicicînd. Am căutat telecomanda – adormisem cu televizorul aprins pe muteşte – şi, cum n-am găsit-o pe lîngă noi, m-am ridicat şi am căutat-o pe lîngă pat. Am găsit-o sub hainele de pe fotoliile dinspre geam. În cameră era o căldură de infern; soarele se ridica chiar dincolo de perdele. Am crăpat şi mai adînc fereastra deschisă şi am încercat să mai întind cutele draperiilor. M-am dus la baie în vîrful picioarelor, apoi am băut cîteva guri de apă. Sticla care aseară îmi îngheţase mîinile acum era călîie. Alicia nu m-a simţit. Avea o mînă sub perna de sub cap, iar picioarele îi erau prinse într-un instantaneu cinetic – parcă mergea pe bicicletă. Despicătura-i ca de piersică din pubis mi-a dat un fel de vertij. Şi un rest de jenă băieţească – jena de la şase dimineaţa – m-a făcut să-i acopăr coapsele tari cu cearşaful care atîrna pe marginea patului, ca un drapel alb masacrat de războiul mondial de azi-noapte dintre noi.
Apoi m-am întins la locul meu, m-am întors cu spatele la geam şi am închis ochii. Preţ de cîteva clipe m-am întrebat dacă în curtea de sub balcon, cea a femeilor nebune, nu creşte şi vreun smochin. Pînă să duc întrebarea la capăt, am şi adormit la loc. ...
Şi, de vă interesează povestea, autorul vă invită la lansarea romanului Adulter cu smochine şi pescăruşi (Curtea Veche Publishing), sîmbătă, 24 noiembrie a.c., ora 13, la Tîrgul de carte Gaudeamus
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Epoca de aur a incertitudinii, Editura Curtea Veche, 2011.