Administrarea sărăciei şi planificarea precarităţii

„Pe aceste vremuri, nu-i bine nici să trăieşti, nici să mori“ – constata o beneficiară a sistemului social contemporan. Administrarea sărăciei a fost dintotdeauna o problemă, nu numai pentru societatea noastră românească, ci şi pentru ceilalţi. Pe măsură ce populaţia începe să crească vertiginos, atitudinea faţă de sărac se schimbă, şi trece de la milă şi respect, la teamă şi dispreţ. Şi apoi, în această lume schimbătoare, cine e sărac şi cine nu e? Niciodată cel mai sărac nu este considerat ca fiind cel mai sărac, întrucît sărăcia se judecă în funcţie de stare, de nevoie, de rang, de trebuinţe. Alexandru Ipsilanti orînduieşte, la 1775, Cutia milelor, dar săracii lui nu sînt cei mai săraci; regăsim printre beneficiari boieri scăpătaţi, mazili scoşi de prin slujbe, preoţi şi văduvele acestora, plîngîndu-şi de milă şi cerînd să li se plîngă de milă. Toţi cei cu o oarecare stare materială sînt chemaţi să contribuie la întreţinerea acestui fond, astfel încît sărăcia endemică de la sfîrşitul secolului să nu-şi mai arate faţa hîdă în fiecare colţ de mahala. Mai mult ca sigur că nu chiar toţi s-au dovedit gata a renunţa la cîte ceva din avutul lor pentru a fi oferit celorlalţi, căci altfel cum să explicăm înscrierea acestei „sugestii“ într-un cod de lege şi apoi transformarea ei într-o obligaţie morală cu profunde valenţe religioase. „Partea sufletului“ devine regulă pentru fiecare creştin şi oferă astfel şansa Cutiei milelor să „chivernisească“, cu chiu, cu vai, sărăcia românească.

Modernitatea avea să agraveze şi mai tare problema sărăciei. Am fi tentaţi să credem că nu, dat fiind gîndirea unui aparat eficient, capabil să găsească soluţii şi să rezolve totul. Dar de unde atîta imaginaţie, căci naşterea unui aparat birocratic aduce în prim-plan problemele funcţionarilor, cu drepturi şi pensii. Criteriile de recrutare ale acestei birocraţii au fost dintotdeauna aleatorii, chiar dacă Regulamentele Organice, şi mai apoi regulamentele interne, proprii fiecărei instituţii, fixau reguli moderne de angajare şi promovare pe bază de concurs şi examene naţionale. Cine să le respecte? Aşa că „săracul“ stat a avut de întreţinut, mai totdeauna, cohorte de funcţionari de care practic nu avea nevoie şi, mai ales, de plătit pensii pentru că toţi cei care „au slujit patriei lor au dreptul a li se cunoaşte slujbele din partea stăpînirii şi pot, după felul şi vremea slujbei, să ceară răsplată“. Urma armata, cu soldaţii şi ofiţerii, cu investiţii în haine, hrană, adăpost, armament, recuzită „animală şi furajeră“, şcoala cu plata lefurilor pentru profesori, clădiri, cărţi, biblioteci, burse pentru „pensioneri“, spitalele cu cheltuieli de întreţinere, hrană pentru bolnavi, medicamente şi instrumente etc. – griji, după cum vedeţi contemporane. Ieri, ca şi azi, statul avea nevoie de resurse financiare pentru ca norodul să se poată „bucura“ de buna funcţionare a acestui aparat birocratic pe care îl susţinea atît ca beneficiar, cît şi contributor. Mereu în căutare de resurse, Statul modern inventa, pe fiecare zi, o taxă: pe rachiu, pe drumuri, pe cîrciumi, pe vinuri, pe vînzarea de legume, pe folosirea podurilor, pe intrarea şi ieşirea din oraş a carelor, pe seu, pe oaie, pe vite, pe case, pe cărţi etc. Dar românul a vrut mai întîi de toate să fie beneficiar şi contributor doar atunci cînd nu se poate altfel. Aşa că, pe măsură ce statul inventa taxe, el inventa modalităţi de eludare a lor sau de „înfruptare“ din bunul public, fără a asigura şi contribuţia.


Beneficiara de mai sus judeca criza prin care trece România ca pe o problemă mai degrabă morală, decît ca pe una economică: „obrazele groase“ nu ştiu cum şi cînd să se oprească din furat, nu au dragoste şi respect pentru ceilalţi. Şi oferea două soluţii, capabile, în opinia ei, să „deştepte“ dorinţa de a face bine „într-o ţară atît de frumoasă“. Spera, mai întîi de toate, în apariţia unui justiţiar modern care să căsăpească „atît cît trebuie“ pentru ca restul clasei politice să guverneze „bine“ de frică. Şi dacă justiţiarul acesta încă nu s-a născut şi pentru că nu mai e timp de aşteptat şi de trecut cu vederea, propunea să emigrăm cu toţii: „să-i lăsăm, doamnă, cu ţara goală, să vedem atunci cine va mai munci pentru ei? Din ce or să mai fure, dacă nu mai sînt taxe, impozite, şpăgi?“, Dar oare norodul nostru, deprins cu şpaga şi micul aranjament, cu nepotismul şi simonia, ar fi capabil să trăiască din precaritatea altora, fără să le planisească viitorul?! 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti.

Mai multe