"Abilitatea" de a scrie despre "abilitare"

25 aprilie 2012   IERI CU VEDERE SPRE AZI

Pentru că pe tastatura laptop-ului meu literele r şi t sînt vecine, atunci cînd mi-am exprimat opinia despre teza de abilitare, cu excepţia titlului corect, în text apare deseori „abilitate“. La prima lectură a textului m-am simţit vinovată pentru o aşa confuzie (şi-mi cer scuze de la cititorii mei), dar apoi m-am gîndit că pînă la urmă ceea ce s-a vrut o abilitare ajunge să fie o abilitate în mînuirea cuvintelor necesare celor 150 de pagini de teză de abilitare. Şi, cu DEX-ul lîngă mine, de astă dată (pentru că tot există acum o modă a DEX-ului la purtător), iau abilitate în toate sensurile sale posibile: „îndemînare, iscusinţă, pricepere, dibăcie“, dar şi „deprindere, obicei, şmecherie, şiretlic“. Sistemul Bologna este, după părerea mea, şi după opinia multora de prin Europa, periculos şi pernicios. După trei ani de licenţă, studentul abia descoperă „materia“, după doi ani de master află pe ce lume se află, iar după trei ani de teză produce „ceva“. Ceva ce ar putea fi un eseu, o introducere sau o descoperire a unui subiect. La sfîrşit are o diplomă, nici el nu ştie de ce şi ce ar trebui să facă cu ea... Teza nu-i poate aduce gloria, întrucît 150 de pagini nu spun mare lucru unui editor experimentat, şi n-ar putea spune mare lucru breslei din care speră să facă parte. Aşa că normal ar fi să se îndrepte către teza de abilitare şi să aibă „abilitatea“ (din DEX) de a scrie serios şi bine o „operă“ care să-l consacre. Dar legislaţia îi dă dreptul de a avea aceeaşi „abilitate“ de a face o teză de abilitare fără a depăşi cele 150 de pagini şi fără a spune mare lucru într-un domeniu sau altul, ci doar despre sine. Or, despre sine sînt întotdeauna multe de spus.

Am pe masa de lucru, alături de DEX, Alain Corbin, Archaïsme et modernité en Limousin au XIXe siècle, 1845-1880, vol. 1 La rigidité des structures économiques, sociales et mentales; vol. 2 La naissance d’une democratie de gauche, Marcel Rivière, Paris, 1975. Cartea este, de fapt, Thèse de Doctorat d’Etat, suţinută în 1973 şi publicată în această primă ediţie (1975), reluată în ediţii succesive de diferite alte edituri. Elev al lui Ernest Labrousse şi Fernand Braudel, Alain Corbin exploatează arhivele departamentale din Limousin pentru a scrie o monografie de 1167 de pagini, şi astăzi de neînlocuit. Apoi s-a îndreptat spre altceva: istoria sensibilităţii şi, ceea ce a fost, mai este încă (?), istoria mentalităţilor, producînd lucrări capitale. Astăzi, cu acest sistem de la Bologna, un tînăr doctorand se străduieşte să o scoată cît mai repede la capăt în cei trei ani. Apoi, luat cu ale vieţii şi într-o perpetuă nevoie de supravieţuire, îşi risipeşte timpul în activităţi multiple, deseori incompatibile. Şi să vrea, nu are timpul necesar să realizeze o astfel de teză. 1167 de pagini? Cînd? O teză de Stat sau o teză de abilitare? Ar prefera o teză de abilitare. Şi apoi nu-i cere nimeni părerea. Atunci ce produce? Cel mult eseuri, cel mult introduceri la introduceri, cel mult păreri despre ce ar putea să facă într-un viitor mult prea îndepărtat pentru a şi fi crezut că ar face vreodată ceva. Calitatea învăţămîntului, calitatea cercetării se diminuează considerabil atunci cînd nu există cerinţe, atunci cînd competiţia este ignorată cu intenţie, atunci cînd legile lasă loc interpretărilor de tot felul, atunci cînd aceste legi nu stimulează şi nu creează valori.

Şi apoi, toate acestea sînt în van, cînd valoarea profesorului pe piaţa muncii este atît de prost plasată. Ce să mai zic de un cercetător din domeniul ştiinţelor umaniste? O vizită în Biblioteca Academiei Române este pentru mine spectacolul cel mai trist al cercetării româneşti. Aciuaţi la căldură, mai ales în zilele de iarnă, „bătrînii“ cercetători ai culturii române, rătăciţi printre tranşeele lecturii, îşi expun umil sărăcia. Cercetarea a fost de multe ori lăsată, este lăsată şi astăzi, la libera perseverenţă a cercetătorului. Unii au perseverat şi au lăsat posterităţii opere impecabile şi inestimabile, făcînd sacrificii enorme; mulţi însă s-au lăsat „contaminaţi“ de nevoile cotidiene şi au pierit în anonimat, distruşi de acelaşi cotidian. Ce vreau să spun: investiţia în cultură este o operă pe termen lung, este o investiţie în prestigiul unei naţii, iar formarea profesională trebuie să fie consecventă şi susţinută financiar. Imitarea unor modele europene nu are nici o valoare, atîta timp cît nu-şi dovedesc eficienţa nici la ele acasă, darmite pe sol străin. Criterii de performanţă, de promovare, teze de abilitare, sistem Bologna şi altele aplicate aşa, doar de dragul unei uniformizări europene (mai degrabă SUA), amestecarea ştiinţelor – toate acesta vor sfîrşi într-o harababură „abilitată“ din care nimeni nu va învăţa nimic. Dar probabil că, mai întîi de toate, ar trebui să ne frigem cu ciorba uniformizării generalizate pentru a ne reîntoarce la diversitate... 

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2012 i-a apărut la Humanitas cartea În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea.

Mai multe