2013. O imagine.
Ca într-un serial de duzină, Războiul Palatelor continuă să ruleze în viaţa publică de la noi, confiscînd toată atenţia şi polarizînd poporul suveran, mai rău ca un meci cu cîntec între Steaua şi Dinamo. De fapt, chiar e ca un serial care a început cu mai mulţi ani în urmă, a luat o pauză – timp în care a rulat o comedioară tristă, cu accente tragice –, după care s-a reluat, cu schimbări de distribuţie, dar şi cu guest-stars din Europa şi din America. Ce s-o mai lungim – ca audienţă e un real succes. Ca buget – un dezastru. Nu s-a precupeţit nici o cheltuială pentru salvarea aparenţelor şi pentru efectele speciale. Acum se constată – pe tăcute sau, în cel mai bun caz, cu jumătate de gură – că serialul a înghiţit resurse de dimensiuni epice. Resurse care nici măcar nu se pot calcula. Aşa ne trebuie. După block-buster-ul „Decembrie 1989 – Execuţie de Crăciun“, ne-am obişnuit să fim dependenţi de ecran. Mestecăm nutreţul acestor seriale şi avem senzaţia că trăim. La un moment dat, preţul devine atît de mare, încît decorurile – oricît de savant ar fi executate – încep să se subţieze ca prin farmec şi să lase să se vadă cam tot ce se găseşte îndărătul lor.
Pare că 2013 a fost un soi de fund al sacului. E un truism mare cît Uniunea Euroasiatică, dar se ştie că orice lucru de pe lumea asta are un preţ. Preţul producţiei de imagine care se consumă la noi de atîţia ani a atins un prag de unde nu prea mai are cum să urce. E vorba despre o sumă – cu dimensiuni reale, dar şi simbolice – atît de mare, încît greutatea ei are ca imagine în oglindă aneantizarea. E ceva care nu se mai poate calcula. Un ceva la care am participat şi noi, din plin, cerînd, de fiecare dată, mai mult spectacol. E ca şi cum ne-am răzbuna pe noi înşine, cei care eram înainte de ’89, fără să ne pedepsim. O răzbunare blîndă, care evită pedeapsa, dar se alege, în final, cu o pedeapsă mai mare decît suma tuturor celorlalte, pe care le-a evitat.
Pedalîndu-se iresponsabil pe această ficţionalizare a realului, viaţa celor 24 de ani scurşi de la Revoluţie a devenit – ca în orice serial – o lungă amînare a deznodămîntului. Nedescoperirea teroriştilor, imaginea pîcloasă a rîndurilor 2 şi 3 din partid, care au luat puterea, reorientarea instantanee a celor care făceau poliţie politică, rapida adaptare a tinerilor politruci, toate astea s-au transformat în tot atîtea piste pe care puteau „alerga“ episoadele marelui nostru serial. Una dintre cele mai zguduitoare serii ale acestei superproducţii este cea în care românii care au făcut ani grei de puşcărie politică n-au găsit nici un torţionar, în primii ani de după Revoluţie. Monstruozitatea fenomenului reeducării a fost relativizată, bîlbîită, moşmondită, în aşa fel încît să devină o poveste. Aşa s-a ajuns în mijlocul grotescului de azi, cînd torţionari bătrîni, care abia se mai tîrîie, apăruţi din neant, sînt plimbaţi pe la televizor, redevenind personaje, aruncînd din nou în derizoriu suferinţa cumplită a unor oameni de care, deja, nu prea mai e nimeni interesat. Ce scenarişti perverşi, ce actori impecabili, ce episoade de mare succes! Dar şi ce public îngrozitor de complice la propria manipulare, la furarea căciulii, la autoanulare!
Din multe unghiuri, anul 2013, ca an de fund al sacului, a lăsat să se vadă clar o mulţime de lucruri. Sub presiunea preţului care depăşeşte puterea imaginaţiei, mecanismele serialului au început să scîrţîie. Se produce la fel de mult, mijloacele tehnice nu dau semne de oboseală, publicul se îmbulzeşte la fel de zgomotos, dar ceva, totuşi, scîrţîie. Nimeni nu ştie cu precizie ce. Cu toate astea, ceva sesizabil pluteşte în aer, din ce în ce mai evident. A început să fie clar cine sînt personajele. După ani de costume şi machiaje savante, se vede cine sînt cei care joacă în marele serial. Publicul începe să se prindă. S-ar putea să nu vrea decît să apară alţii, în locul unora de care s-a plictisit. Dar ceea ce se simte cel mai tare e că povestea serialului nu prea mai are încotro să se îndrepte.
În termeni reali, pare că abia acum, după atîţia ani, Revoluţia se încheie într-un anume fel. Pare că abia acum se rezolvă şi se închid nişte conturi deschise violent la vremea aceea. Odată cu pierderea în pîcla uitării colective a detaliilor de atunci, paradoxal, azi, oamenii care le-au făcut pierdute se văd din ce în ce mai bine. E un fenomen optic extrem de interesant, o transformare a ceţii într-un gigantic cristalin prin care se vede, de fapt, mult mai bine decît ar fi crezut oricine. Şi nici publicul nu se simte mai bine în toată povestea asta. Toate „temele pentru acasă“ rămase nefăcute – pentru că am stat doar cu nasul în televizor, urmărind marele serial – se întorc acum să ne bîntuie. Sigur, putem să le ignorăm. Ele bat la uşă. Noi avem posibilitatea şi capacitatea unică de a le ignora în continuare. Dar ele, la un moment dat, s-ar putea să intre pe geam. Ba chiar să-l spargă.
Apare o lume nouă în jur. O lume născută în preajma computerului, un public ieşit de sub vraja televizorului. Lumea asta nouă vede marele serial ca pe o telenovelă patetică. E un public lipsit de interes pentru mrejele ideologiilor, dar extrem de interesat de administraţie, de lucruri palpabile, de o numărătoare mai corectă a steagurilor de la Primărie şi de la Prefectură. Spre deosebire de vechiul public – e drept, încă majoritar –, obişnuit să mănînce şi să aştepte următorul episod, ăsta nou pare că are chef să vorbească în timpul proiecţiei. Să se exprime. Să fluiere şi să iasă din sală.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.