13 septembrie, 13

Numărul spînzură strîmb de poarta care deschide aleea de intrare. În jur, un maidan pe care doar ciulinii se îndeamnă să crească şi pe care maşini odihnesc în praf. Clădirea monumentală, pe care sînt uitate două macarale (cum au să mai coboare de acolo?) seamănă cu Casa Poporului de peste drum sau cu ministerele care se aliniază mai încolo, în acelaşi stil de cazarmă pentru birocraţi în care se întîlnesc Palazzo Pitti şi Universitatea Lomonosov. Scara lată de marmură este închisă cu un lanţ care nu lasă decît un loc de trecere, îngust, acolo unde treptele sînt acoperite de un covor verde. Sus, la capătul acestei scări măreţe, s-au tolănit cîţiva maidanezi toropiţi de căldură. Pe uşile de sticlă e lipit un anunţ că nimeni nu poate pătrunde înăuntru fără a se legitima cu un act de identitate. Din fericire, nici cîinii, nici portarii nu par să ia în serios aceste măsuri de straşnică pază. Încă un pas şi sîntem într-o sală imensă, care pînă acum un an-doi nu era încă tencuită. Mai departe, scări care urcă şi coboară, coridoare care cotesc spre direcţii neaşteptate şi ascensoare care se opresc unde vor ele, indiferent de rangul foarte înalt al ocupanţilor. Pe uşile unor cabinete secrete scrie "Defect" sau ele sînt prevăzute cu cîte o găleată cu apă. Deşi lucrul la ea era început de acum 20 de ani, construcţia nu este încă terminată. Şi cum între timp o logică proprie a pus stăpînire pe planul iniţial, probabil că nici nu va fi vreodată. Această adresă, după cum ştiu toţi şoferii de taxiuri din Bucureşti, este a Casei Academiei. De cîte ori sînt întrebat ce-i acolo, răspund: birouri, biblioteci, institute de cercetare, o editură, o librărie, redacţii de reviste. Aici se face ştiinţă, adică economie, filozofie, arheologie, balcanologie, tracologie, literatură ş.a.m.d. De fapt, nimeni nu ştie exact. Deunăzi am aflat că undeva există şi un cabinet de ginecologie. Ba se zice că pe acolo ar fi şi sediul Fundaţiei Dan Voiculescu. Casa a apărut fiindcă intelectuala regimului de atunci a vrut să adune la un loc o mulţime de instituţii care aveau fiecare locul lor în oraşul vechi. Academia Română era şi este încă în Calea Victoriei nr. 125, unde a fost întîi găzduită în două case boiereşti, Rosetti şi Bellu, donate de proprietarii lor. În perioada interbelică li se adăugase edificiul din fundul curţii, opera arhitectului Duiliu Marcu, cu săli de lectură moderne ca şi designul mobilierului. Casa Bellu, în care funcţiona Editura Academiei, era aproape de gardul spre Calea Victoriei, ca un copil cu faţa lipită de grilaj. Securiştii, care supravegheau trecerea zilnică a cortegiului lui Ceauşescu pe lîngă acest punct de observaţie, cerînd să se închidă ferestrele la acea oră, au impus, ca o precauţie suplimentară, să fie dărîmată bătrîna casă. Din nevoia de a cîştiga spaţiu şi prestigiu care se simţea în anii sfîrşitului de veac, cu banii Băncii Naţionale, s-a construit noul corp de clădire, despre care mai bine să nu zic nimic, de-a lungul bulevardului care leagă Piaţa Romană de Calea Griviţei. E numai una dintre expresiile unei trufii de parvenit prin care s-a remarcat dublul mandat al celui de-al treilea preşedinte pe care şi l-a ales Academia, încă nedezmeticită, după 1990. Ceea ce fusese intenţia Elenei Ceauşescu, de a concentra activitatea institutelor într-un singur imobil, exista deja la Belgrad, unde, în 1977, cercetătorii îi spuneau Castelul lui Kafka. Acum am ajuns şi noi în aceeaşi situaţie. Spre deosebire de palatul Academiei Sîrbe care se află pe una dintre străzile centrale de acolo, aici, Casa Academiei e atît de izolată încît, de la cea mai apropiată staţie de metrou, ai de umblat o jumătate de ceas. Ani de zile, institutele mutate nu au avut cum să-şi desfacă bibliotecile, care au zăcut împachetate în subsoluri, astfel că drumul la serviciu era oricum inutil. Zilele trecute, auzeam două femei care, ieşind din clădire, spuneau că, pînă acasă, fac o oră şi jumătate, schimbînd nu ştiu cîte tramvaie. Condicile de prezenţă pe care oricine le semnează mai conţin, ca pe vremuri, rubrica în care trebuia notate minutele de întîrziere. Savanţii străini care vin în vizită descind la noi ca într-o expediţie etnografică, se strecoară printre maidanezii academici şi rătăcesc ca printr-un labirint din adîncul unei piramide. Nu e o lamaserie, nici locul potrivit pentru jocul cu mărgelele de sticlă. Duhul nefast a rămas în clădirea ai cărei locatari, cu sutele, locuiesc şi azi în coşmarul pe care l-a imaginat fondatoarea. Cu doi de 13, cum să nu fii superstiţios?

Mai multe