Idilă verticală

Tocmai terminasem o partidă de tenis epuizantă cu amicul meu Sabin, care, mai tînăr, mai înalt, mai slab și mai agil, se lăsase prea puțin convins de reverul meu diagonal, cu o singură mînă, ca și de stopurile la fileu pe care, invariabil, mi le returnase decisiv. Își revenise rapid, se și schimbase în timp ce eu încă asudam, așa că, pentru a-mi da răgaz să-mi cobor pulsul, mi a arătat pe telefon un montaj video de la nunta lui cu Timi, de astă-toamnă (nuntă frumoasă, la care am avut onoarea să particip).

– Dar cum v-ați întîlnit? – mi-am dat seama că nu-l întrebasem niciodată.

– A, poveste lungă, a comentat hîtru Sabin. Mă mutasem de curînd într-unul dintre blocurile noi din Tineretului și terminasem de amenajat garsoniera de la etajul al șaselea, unde aveam să-mi petrec următorii ani. Era spațioasă, cu perspectivă în lungul străzii, oferind deci intimitate, spre deosebire de alte apartamente care își scrutau vecinii, de la mică distanță. Nu prea aveam însă timp să mă bucur de ea, pentru că plecam devreme și reveneam tîrziu, mai mult pentru a dormi.

– Paradoxul lumii contemporane, zisei eu: investim o groază de bani în amenajarea propriilor locuințe, pentru a nu căuta decît unde să plecăm în vacanțe, cît mai departe, dacă s-ar putea. Iar acasă, treji, stăm două-trei ore pe zi, n-am avea nevoie decît de un televizor, de un duș și de un pat.

– De cîteva ori, continuă Sabin zîmbind, neatent la întrerupere, m-am intersectat în lift cu o fată frumoasă care stătea două etaje mai sus, apoi ne am întîlnit la o ședință de bloc în care i-a organizat pe toți participanții de parcă erau la școală. Cu ocazia asta am observat că locuia singură, tot la garsonieră. Apoi ne am mai întîlnit în curtea blocului (mare avantaj, să nu dea intrarea direct în stradă), iar ei îi plăcea să sară pe șotronul desenat în pavaj, am făcut conversație, i-am zis că sînt arhitect, ceea ce i-a ridicat ușor sprînceana dreaptă. Eu am luat-o ca pe un semn de interes. Ea lucra, lucrează și acum, în resurse umane, ceea ce mi a limitat drastic mijloacele de investigare a naturii profesiei. Nici astăzi nu sînt deplin lămurit cu ce se ocupă exact, dar explicațiile ei binevoitoare și minuțioase mi-au inspirat mereu un respect pios. Cuvintele nu le-am reținut, dar pot fredona melodia. Curînd am devenit prieteni pe o rețea de socializare.

Într-o duminică seară, sleit după o săptămînă cruntă, aveam o migrenă care îmi comprima emisferele într-un cilindru cu piston, abia mai vedeam dinainte. Am dat fuga pînă jos, la metrou, să-mi iau un calmant, însă nu era nimic deschis. Mă întorceam în apartament descumpănit, dar în lift, cine știe din ce motiv (poate un parfum rămas, poate amintirea unei prezențe), mi-a venit ideea salvatoare: am întrebat-o pe Timi dacă nu are un analgezic pentru cai, hipopotami sau rinoceri, capabil să mă scape din infern, iar ea mi-a confirmat că are unul numai bun pentru migrenele cetaceelor, deci pot urca.

Nu m-am aranjat, nu m-am gîndit decît la calmantul salvator, apă vie, ca-n basme. Timi mă aștepta în ușa metalică, cu închidere centralizată. M-a întrebat politicoasă ce prefer, la ce am intoleranță, apoi s-a dus pînă în casă. Prin ușa întredeschisă (nu m-a poftit înăuntru, dar nici nu a închis ușa) am întrezărit o ordine față de care orice rînduială pare debandadă. Timi a revenit, eficientă, cu un drajeu și un pahar cu apă, pe care le-am luat pe loc. Mulțumesc, am bîiguit eu, rămîn dator! Da? Cum? – și-a arătat Timi, din nou, latura practică și orientată spre obiective tangibile, fezabile, măsurabile și realizabile într-un interval de timp anticipabil. Păi… cu un pahar de vin… dacă e OK, m-am bîl­bîit, încurcat și înroșit de privirea directă, vie și atentă. E OK, m-a salvat Timi, rămîne stabilit, noapte bună, iar eu am rămas nemișcat în fața ușii metalice închise și zăvorîte pînă s-a stins lumina pe hol. Apoi mi-am adunat puterile și am chemat liftul, deși aveam de coborît doar două etaje, fără să știu de ce, dar bănuind.

Durerea de cap a trecut, iar săptămîna ce a urmat nu m-am gîndit decît la invitația făcută. Am aranjat casa și am făcut curățenie ca în acceleratorul de particule. Apoi am făcut ordine, cu ruleta în mînă. După care am făcut puțină dezordine, pentru că garsoniera mea începuse să semene cu o scenografie de filmat reclame, care se desface în trei panouri după tragerea dublelor. Am ales vinul, un vin roșu seducător, corpolent, bogat și aromat, cu un parfum picant, cu note de ciocolată neagră și o textură profundă, capabil să-i distragă atenția de la eventualele neconcordanțe cu caietul de sarcini și să mă propulseze pe lista scurtă de tineri eligibili, vorba bătrînului Oscar Wilde.

După cină, ne-am apropiat din ce în ce mai mult, urcînd și coborînd cele două etaje pînă cînd am realizat că ne-am putea muta împreună la două camere, scutindu-i astfel pe vecini de sarcina de a ne observa cu atenție, 24/7. De-aici încolo, știi povestea!

– Așa este, o știu, dar cum privește Timi, cu agerimea ei exersată la muncă, micile tale defecte, pe care oricine le are și pe care, de bună seamă, ți le-a observat între timp, după ce efectul vinului s a estompat?

– Ei, nu le dă mai multă atenție decît merită. Zice că sufăr de sabinism, maladie curabilă, cîtă vreme am grijă să nu uit vreo ușă deschisă la dulap. 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.