„Ideologia“ de Crăciun

Un alt soi de escapism, în drăgălaș și idilic, de astă dată de sezon, este cel în „ideologia“ de Crăciun. Poate veți spune că ideologia nu poate fi asociată cu o sărbătoare religioasă esențială precum Crăciunul. Dar cînd vorbesc de ideologie nu mă raportez la sărbătoarea religioasă ca atare, ci, desigur, la industria consumistă adiacentă ei. Și orice asemenea industrie are o ideologie asociată: una subsumată celei consumiste în general, la care se adaugă cîteva din semnificațiile celei religiose, adaptate și popularizate.

Filmele de Crăciun, atît cele clasice, cît și cele care rulează aproape non-stop la Diva Universal în postul Crăciunului (!), sînt reprezentative pentru acest tip de ideologie: ea pornește, evident, de la una creștină, a altruismului și dăruirii, dar cumva intermediată de Colindul de Crăciun al lui Dickens. E un soi de ideologie a unei a doua (sau a enșpea) șanse: cea care îți este oferită după ce hotărăști să schimbi ceva radical în viața ta, tocmai în spiritul menționat mai înainte. Punîndu i explicit pe alții înaintea ta, lăsînd egoismul deoparte și chiar pe tine însuți, iubindu-i pe ceilalți mai mult decît pe tine, inclusiv pe cei care-ți sînt mai puțin simpatici, eufemistic spus (dușmanii).

Lucru care se întîmplă, de altfel, și în Groundhog Day (Harold Ramis, 1993), unul dintre filmele mele preferate din anii ’90, dar și în general, în care Phil Connors, personajul interpretat de Bill Murray, o variantă de Scrooge neplasat, însă, în ajunul Crăciunului, poate scăpa de aceeași zi pe care o retrăiește de nenumărate ori (2 februarie, Ziua Cîrtiței) doar făcînd fapte bune, începînd să-i ajute pe oamenii din jurul său și evoluînd el însuși pe o cale pozitivă. Dar și în Trapped in Paradise (George Gallo, 1994), în care cei trei frați Firpo, Bill, Dave și Alvin, nu pot pleca din Paradise, un orășel a cărui bancă au jefuit-o, pînă nu returnează banii furați și nu se întorc pe calea cea bună. Evident, acțiunea are loc în zilele Crăciunului, iar oamenii din locul cu nume simbolic se dovedesc a fi, cum se spune, proști de buni, gata să-și dea și cămașa de pe ei (dacă tot sîntem la capitolul proverbe). Li se dă și celor trei frați („li se dă“ generic, de undeva, de sus) a doua șansă – sau a enșpea – de a se îndrepta: ceea ce Bill Firpo, personajul interpretat de Nicolas Cage, chiar face, hotărîndu-se să rămînă în Paradise, alături de Sarah (Madchen Amick), de care se îndrăgostește.

La fel se întîmplă cu personajul interpretat de Linda Gray (celebra Sue Ellen din Dallas), Darnella Dare din Expecting Mary (Dan Gordon, 2010). O show girl fanată, în plină glorie pe vremea lui Frank Sinatra (de la care are o poză cu dedicație), care locuiește într-un parc de rulote și dansează într-un cazinou indian din New Mexico. În ciuda aparențelor derizorii-frivole, de fostă Marie Magdalenă, Darnella e o bună samariteancă și un suflet curat și generos. Ei i se dă o a doua șansă cînd la ea ajunge Mary (Olesya Rulin), o adolescentă gravidă fugită de acasă, unde mama și tatăl său vitreg se dovediseră incapabili să o înțeleagă și să-i accepte situația. Șansa ei cea nouă e cea a unei retrăiri, chiar indirecte, a maternității ratate: în tinerețe, Darnella avusese o fiică pe care o dăduse spre adopție. Prin Mary, retrăiește cumva maternitatea de două ori: Mary îi e ca o fiică, pe care o asistă apoi la nașterea propriei fiice. Totul în cadrul pitoresc al locuitorilor parcului de rulote, printre care o doamnă care-și duce zilele într-o casă în formă de purcel și care crește porci pînă mor de bătrînețe; al angajaților cazinoului – ale cărui dansatoare scot un calendar sexy – dar, dată fiind vîrsta doamnelor care pozează în el, e pur și simplu uman. Și pe fundalul parabolei biblice: Mary naște în fața unei biserici, fix acolo unde era amenajată ieslea cu nașterea Fecioarei ca decor de Crăciun.

În The Bishop’s Wife (Henry Koster, 1947), episcopului Henry Brougham (David Niven) i se dă o a doua șansă pentru a face ce trebuie și a fi fericit în propria familie: Dudley, un înger interpretat de Cary Grant, poposește ca un soi de Mary Poppins masculin în familia episcopului, pentru a pune lucrurile în ordine și a avea grijă de soția acestuia, Julia (Loretta Young), care se simțea tristă și neglijată. Modalitatea îngerului cam jucăuș și un pic vinovat de a-i deschide ochii episcopului e de a-l face gelos, invitîndu-l, astfel, să aprecieze ceea ce deja are. Filmul e fermecător în naivitatea lui, iar Cary Grant și Loretta Young formează un cuplu reprezentativ pentru filmele vechi și romantice.

La fel cum Margaret Sullavan si James Stewart alcătuiesc un alt fel de cuplu, mai curînd comic, în The Shop Around the Corner (Ernst Lubitsch, 1940). Un alt film (și) de Crăciun clasic, care e mai puțin despre a doua șansă, deși conține și el un personaj de departe pe linia lui Scrooge (Hugo Matuschek, interpretat de Frank Morgan, proprietarul magazinului în care se întîmplă toate), care, pînă la sfîrșitul filmului, va fi iluminat și-și va schimba caracterul. Dar despre filme de Crăciun pe alte teme – mai încolo.