Iarbă verde și obligativități

Așteptăm cu sufletul la gură zilele de sărbătoare. Ne gîndim la ele, le planificăm în amănunt, ne entuziasmăm cînd ne facem planuri. Vrem, tot mai mult și mai complicat, începem să ne clădim castele-n Spania.

Se naște un sentiment al obligativității. Schemele și planurile, listele de cum ar trebui, cum se cade și cum să fim în rîndul lumii îl întrețin. Realitatea pălește în fața lor și nu ne dorim decît să le facem față. Avem tot mai multe de bifat. Singuri ne impunem să avem mai toată ziua la picioare luna de pe cer și tinerețea fără bătrînețe.

Pe scurt, avem tendința să ne complicăm puținele zile libere. Să le încadrăm în sisteme, să le tratăm ca pe unele de lucru în alt domeniu: cel al leisure-ului, al entertainment-ului. Dacă mergem în zone turistice, trebuie să vizităm „neapărat” cutare mănăstire, cutare muzeu ori palat, unde să recunoaștem fiecare detaliu din ce am citit pe net despre locul respectiv. Dacă ne plimbăm pe undeva prin natură, e musai să ducem la bun sfîrșit un traseu, ca să avem sentimentul împlinirii și al lucrului bine făcut, de la punctul A la punctul B, corect și reglementar. Iar pe traseu să nu ne eschivăm de la admirarea, eventual zgomotoasă, a peisajelor, cu verdele tare al pajiștilor și albastrul translucid al cerului, cu dantelăria copacilor și pufoșenia norilor. Ca, în final, dacă ne oprim să mîncăm undeva, să fie cum altfel decît tradițional ori specific și „impecabil” servit.

Asta dacă sîntem prin lume, la vizitat. Dacă sîntem la iarbă verde acasă, în curtea proprie sau a cuiva din familie, avem, și acolo, de respectat alte canoane. Trebuie să avem în vedere „să ne simțim bine”, să fim veseli și plini de umor dacă se poate, în timpul pregătirilor mesei „tradiționale”. Să mai învîrtim la grătar, dacă am ales să integrăm și această ocupație în rîndul celor pantagruelice de sezon, ori să mai curățăm cartofi în timp ce rostim glume integrate în discursul general optimist, spumos. Nici prea deocheat, decent totuși, dar vioi și presărat cu poante benigne, de familie.

Am exagerat, voit, mai sus. Dar există o convenție nescrisă a adunărilor de acest tip. Care e, desigur, binevenită, atunci cînd nu se exagerează. Nici să se ajungă la certuri, ca la bunicul meu, în ultimii ani, cînd, de obicei, după ce se aducea tortul se deschidea un soi de cutie a Pandorei și erau spuse „adevăruri esențiale” care, probabil, mocneau în imaginarul familial de decenii. Ori ca în Orele (cartea lui Michael Cunningham și filmul lui Stephen Daldry), în care unul din personajele feminine, Laura Brown, după un asemenea moment al tortului, practic fuge în lume.

Nu. Dar cred că, după toate prin cîte am trecut și trecem, după pandemia alienantă și războiul crud și terifiant, putem să ne mai destindem. Poate că ne e mai ușor, în astfel de vremi, să mai lăsăm deoparte din obligativități. Să nu ne mai formalizăm în ritualuri și în pseudo-necesități. Da, e important să mergem la Înviere și să vopsim ouăle de Paști. Dar dacă avem sau nu miel, de pildă, ori chiar cozonac, poate să nu fie chiar esențial. Dacă așezăm șervețelele cu iepuraș la locurile lor predestinate, în sensul acelor de ceasornic, și dacă păstrăm cu strictețe ritualul succesiunii felurilor ori al așezării la masă poate să nu conteze într-atît.

Da, să fim împreună cu cei pe care-i considerăm „de-ai noștri”, cu care ne simțim acasă, fie că fac parte oficial din familie, fie că nu. Să avem bucate de sărbătoare curat și gustos gătite în cantități rezonabile și așezate în rînduială plăcută ochiului. Dar fără obligativități inutile și fără excese. Iar cei prezenți să se așeze și să se bucure laolaltă pentru că așa simt, mai liber, mai de voie, fără impunerea unor reguli nenecesare.

Așa, și ieșitul la iarbă verde poate avea sens. Poate fi scos din sfera festivului obligatoriu și a voioșiei cu orice preț. Oamenii își pot vedea fiecare de ale lor și apoi se pot aduna, de bunăvoie și de drag, să mănînce și să-mpărtășească. Am fost parte a unei asemenea ieșiri la iarbă verde, din fericire, în care toate s-au succedat natural. Dintre cei prezenți, unii s-au odihnit, alții s-au plimbat, unii au făcut diverse treburi gospodărești, alții – poze. Nimeni n-a impus nimic nimănui și fiecare și-a văzut de ale lui într-o tăcere prietenoasă. Pînă cînd a sosit momentul în care cei prezenți s-au adunat, și-au împărtășit isprăvile și au mîncat.

Știu că nu se-ntîmplă mereu așa, că nu se leagă mereu lucrurile. Dar asta poate rămîne un deziderat. Unul aleatoriu și el, ca să nu devină rețetă.