(Iar) pe bicicletă

16 mai 2012   Societate

Merg pe bicicletă, precum majoritatea foştilor copii, dintotdeauna. Cînd eram mică, ieşeam, cu gaşca, în Parcul Tineretului, cu Pegasul meu verde. Nimic spectaculos pînă aici. Mai spectaculos era cînd ieşeam singură, prin acelaşi parc, şi, uneori, mă aventuram în locuri pe care ca „simplu pieton“ nu le atingeam vreodată. Locuri, altfel, cît se poate de banale. Cum ar fi de la Sala Polivalentă în sus, spre Orăşelul Copiilor sau spre Mărţişorul lui Arghezi. Pe atunci, asemenea spaţii mi se păreau o altă lume. Chiar aveam vise cu o trapă care se deschidea pe o anumită alee din parc, aproape de o anumită fîntînă, şi prin ea treceai într-un alt univers (ce-i drept, unul în care, printre altele, te întîlneai cu Serena, verişoara Samanthei din Ce vrăji a mai făcut nevasta mea, idolul meu de atunci).

Cînd „goneam“ (cuvînt nu neapărat adevărat în fapt – pentru că mai mereu am fost destul de prudentă –, ci mai ales în simţiri) pe Pegasul meu, mă simţeam puternică. Nu-i puţin lucru cînd tu te deplasezi cu ceva care merge mai repede decît simplele picioare ale celor din jurul tău. (Doar) din perspectiva asta îi pot înţelege şi pe cei care gonesc (vocabulă folosită adecvat de astă dată) cu motocicletele sau decapotabilele pe şoselele patriei.

Diferenţa e că, în cazul bicicletei, îl vezi mai îndeaproape pe cel pe lîngă care treci, îi vezi figura şi privirea pe care ţi-o aruncă cînd îl depăşeşti: uneori enervată, alteori admirativă (sau, cel puţin, aşa vrei să ţi se pară) şi, în unele cazuri, uimită pur şi simplu. E o formă rudimentară şi facilă şi fără prea mari mustrări de conştiinţă (în cazul în care nu faci victime, nu dai peste cineva) de a te... da mare – pe termen scurt şi cu persoane pe care, în majoritatea cazurilor, nu le mai vezi altădată.

Pe scurt, pînă şi eu, o copilă şi o adolescentă destul de la locul ei (care, de pildă, nu mînca corcoduşe direct din pom fără să le spele în prealabil), aveam scurtele mele momente vane pe... bicicletă.

Acum, la o vîrstă matură, am reluat mersul pe bicicletă. În ciuda inadecvării benzilor, în ciuda numeroaselor borduri şi a îngustimii şi aglomeraţiei unora dintre trasee, m-am ambiţionat, totuşi, să merg.

Întîi am ales zona Bulevardul Unirii – Parcul Tineretului. Am mers pe acolo cîteva duminici bune la rînd. Traseul era posibil, doar o mică porţiune străbătea o zonă, nesemnificativă, de carosabil. În rest, tot înainte pe benzile acreditate...

Numai că peisajul în sine (deşi traseul trece, de pildă, şi pe lîngă proaspăt deschisa Bibliotecă Naţională), în zona asta, nu-mi spunea nimic. Şi cum pentru orice drum, cu oricîtă viteză ai goni, şi fundalul e important, m-am decis să schimb traseul. L-am ales pe cel care merge de la Romană la Victoriei şi de la Victoriei la Aviatorilor şi apoi în Parcul Herăstrău.

Traseu care, ca şi Parcul Tineretului, avea, pentru mine, oarece conotaţii mitologice: pe actualul Lascăr Catargiu, fostul Ana Ipătescu (cu ea ce-or mai fi avut?) mă plimbam, romantic, în perioada liceului. Şi tot pe acolo îşi făceau veacul Arabela, Gogoloi şi Piţa Fetiţa, personajele din poveştile pe care i le spuneam în fiecare seară copilului meu cînd era mic (personaje cărora li se întîmplau chestii fantastice în casele de pe bulevard).

Pe scurt, mi-am luat bicicleta şi am pornit-o pe traseul cel nou. Culmea e că mi-a plăcut (şi îmi mai place) foarte mult: are copaci adevăraţi, umbroşi şi case vechi...

Plăcîndu-mi traseul, am devenit nu doar o biciclistă gata să se dea mare, ci şi una mai grijulie, capabilă nu numai să ferească, de departe, copiii, bătrîni şi alte persoane mai fragile de pe traseu, ba chiar şi să meargă în tăcere pe trotuare în spatele oamenilor, ca să nu-i deranjeze. Am început să-i observ şi pe alţi biciclişti, cu care m-am simţit solidară, chiar dacă ei, probabil, nu mă luau în considerare.

Pe scurt, m-am simţit fericită, într-un soi molcom şi modest, aşa cum, de obicei, nu reuşeam. Am testat şi eu pe pielea mea, de astă dată cu succes, teoriile prin care îţi poate fi bine – miracol! – şi cu puţin.

Mai multe