(Iar despre) părinţi şi copii

Aud tot mai des, de pe la prieteni, diverse întîmplări, nu neapărat dintre cele mai plăcute, legate de copiii lor de diferite vîrste. Mai bine zis, de relaţiile lor cu respectivii copii, cu propriile odrasle. Un prieten cu un copil de vreo 4 ani mi-a povestit cum îi mai dă cîte o palmă la fund, în acord cu soţia sa, cînd nu se mai înţelege cu el. Un altul – cum îi confiscă telefonul cînd îl prinde cu mesaje conţinînd înjurături. În sfîrşit, un al treilea, cu un copil mai mare, de facultate, nu înţelege de ce acesta nu mai vrea nicicum să facă programe cu el...

Desigur, sînt şi eu mamă, şi am fost una destul de fanatică, cum nu ezită să-mi amintească diverse cunoştinţe. Cînd era copilul meu bebeluş, nu lăsam pe nimeni să intre în cameră fără halat şi fără să se dezinfecteze în prealabil. Cînd acelaşi copil era un pic mai mare şi alerga, mă ţineam după el peste tot, şi le pretindeam şi altora, care aveau grijă de el, acelaşi lucru. Cînd veneau la noi persoane care fumau, le ceream să se ducă la bucătărie, să nu fumeze cu copilul (cum unii aveau tendinţa). Spălam orice fruct, inclusiv pe cele cu coajă, gen banane şi portocale, dezinfectam conştiincios orice rană, tratam orice febră, cît de mică. Nu-l lăsam singur pe al meu fiu niciunde, mereu avea însoţitori. Îi explicam orice şi, în general, dacă voia ceva, îi luam. Pe scurt, odrasla era centrul existenţei mele.  

Nu că acum n-ar mai fi. Doar că, pe la 15 ani, ceva s-a întîmplat. Ceva ce n-am mai putut stăpîni: şi anume adolescenţa, bat-o vina, şi cu ea, nesuferita independenţă. Deodată, copilul meu nu mai era în totalitate al meu: serile nu mai vorbea cu mine, pentru că vorbea ore întregi la telefon; la film nu prea mai avea chef să meargă cu mine, pentru că, firesc, mergea cu prietenii lui; nu mai mînca întotdeauna acasă, pentru că prefera s-o facă în oraş, cu colegii, chair dacă era la McDonald’s. Contesta obiceiuri şi „adevăruri“ care, pînă atunci, cel puţin mie, una, mi se păreau fundamentale şi de la sine înţelese...

Recunosc că a fost un şoc: copilul meu, prinţişorul auriu, răsfăţatul, supradotatul, minunatul etc. s-a desprins... A fost, însă, un şoc ce, slavă Domnului, a durat doar un timp. Omul, se ştie, se cam obişnuieşte cu orice. Aşa că şi eu, fostă mamă fanatică, m-am învăţat cu independenţa copilului. Şi i-am acceptat-o.  

Evident, nu am sistat orice relaţie. Nu am încetat conversaţiile, de multe ori pisăloage, prin care îl preveneam, mai în glumă, mai în serios, asupra diverselor pericole care îl pot paşte (deşi am observat că pînă nu păţeşte ceva, nu ia nimic în serios...). Dar am înţeles că trebuie să-l tolerez aşa cum e şi să nu insist dincolo de limitele pe care vîrsta şi meandrele ei le trasează. Am învăţat să nu mai fiu o mamă fanatică şi să accept că asemenea vîrste ale copiilor aduc după ele singurătatea părinţilor.  

Cînd le aud pe diverse prietene care îşi plîng de milă şi încearcă să-mi plîngă şi mie, dar nu reuşesc, mă gîndesc la cum sînt crescuţi copiii la noi. Cu foarte mare grijă şi afecţiune, uneori exagerate. Foarte cocoloşiţi şi controlaţi, în mare parte (cei cu părinţi care chiar se ocupă de ei). Respectivii părinţi, din acelaşi deja pomenit exces de zel, au tendinţa să le impună copiilor prea multe lucruri şi să nu le lase libertate de decizie. Văd asta la diverşi copii din jur, care au în special taţi autoritari, ce se întrec să hotărască asupra felului în care odraslele lor îşi petrec timpul. Şi, mai grav, asupra profesiei pe care urmează s-o îmbrăţişeze. Copiii urmează sfatul părinţilor şi, de multe ori, eşuează...

În chestiunile grave, precum droguri, boli, băutură, desigur că trebuie informaţi, cu vîrf şi îndesat. Dar nu cred în interdicţiile seci, fără explicaţii. (Mie părinţii mei nu mi-au interzis niciodată nimic şi n-am mîncat niciodată fructe nespălate, n-am fumat, n-am chinuit animale...) Cu atît mai mult nu cred în corecţiile fizice, fie ele doar o palmă la fund. Există alte metode, mai evoluate. Şi cred că ele funcţionează, dar în timp, şi cu răbdare. Poate e vremea să apară şi la noi o serie de părinţi puţin diferiţi de media de pînă acum.