Iar despre „lumea mică”

Sînt zile în care pur și simplu te afunzi în „lumea mică”. Cea a treburilor de zi cu zi, mărunte, dar necesare. Cea a oamenilor întîlniți ocazional. O lume în care bunicul meu, Tache, îmi părea expert. Mult mai tîrziu am aflat că și el făcea parte, de fapt, din „lumea mare”. Că îl iubiseră destule femei și că făcuse războiul. Că avusese opțiuni politice certe. Că fusese dat afară de la serviciu în vremuri grele și, totuși, supraviețuise, cu doi copii.

Dar eu nu știusem de la început toate lucrurile astea. Îl luasem direct ca pe un reprezentant al „lumii mici”, o lume confortabilă, care o ascundea cumva pe cea mare. Care punea un strat de protecție între mine și „lumea mare”. Cînd udai florile, sau te duceai la cumpărături, sau chiar făceai vin în curte, zburdai vesel în „lumea mică”. Sau cînd veneau la tine vecinele, doamna Neos sau doamna Feli, să se uite la televizorul antic, dar încă funcțional, și să-ți ceară cu împrumut vreo unealtă, sau domnul Nicolescu pur și simplu să pună țara la cale, erai băgat, iarăși, în „lumea mică.

Am rămas și eu, de acolo, dependentă de lumea asta. Mi-a plăcut mereu strada, pe vremuri spuneam că e biroul meu. Dădeam chiar telefoane de acolo, pentru reportaje, pe vremuri. Era ca și cum puneam la cale reportaje din inima posibilelor reportaje nescrise. Țin minte și acum cum mergeam și vorbeam la telefon. Nici un birou nu m-ar fi ajutat să vorbesc la fel.

O prietenă a mea despre care am scris de destule ori era cerșetoarea blondă de la Romană. Avusese un accident și rămăsese fără picioare, fusese infirmieră. Știa tot ce mișcă în zonă și-mi recomanda cel mai bun cappuccino la proaspăt înființatele fast-food-uri. Tot pe stradă fuseseră, pe vremuri, doamna cu maieuri și doamna cu pulovere. Doamna cu maieuri chinezești de bumbac era tot pe linia bunicului meu: el ne crescuse, cumva, în cultul tarabelor și al micului comerț ieftin. Eram mulțumită de cîte ori cumpăram ceva de acolo, mai negociam, mă încadram în regulile și limitele „lumii mici”.

Doamna cu puloverele aparținea unei alte epoci și era ceva mai de lux. Azi nu s-ar numi de lux, dar pentru vremurile de atunci era. Nu era totul la stradă, se afla într-o casă. Exista chiar o perdea după care te puteai retrage ca să încerci puloverul ales. Puteai să iei cîte pulovere doreai, dacă erai client fidel, și să te duci cu ele acasă, să le probezi pe îndelete. Și, dacă nu-ți veneau, să le aduci înapoi. „Lumea mică” era permisivă cu fidelii ei.

Din lumea mică făceau parte și cei de altădată. De pildă, colegii părinților mei care lucraseră la Studioul „Sahia“. Mama, cînd mergeam cu ea prin zona Magheru, nu doar că-i saluta pe toți, cînd îi întîlnea, ci se oprea chiar să stea de vorbă cu fiecare. Povestea asta îți dădea un sentiment de siguranță, te făcea să crezi că trăim într-un univers familiar, în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea, centrul Bucureștiului e un mare sat. Oamenii ăștia făceau parte din „lumea mică” pentru că, de fapt, nu-i cunoșteam cu adevărat. Țineau mai mult de mitologii și povești, știam de ei indirect. Așa că era ușor să am de-a face cu ei, nu treceam niciodată la „chestiuni esențiale”.

Era o suprafață confortabilă a „lumii mici”. Ca atunci cînd te duceai la un spectacol de operetă sau te uitai la un film de serie B. Era un grad confortabil de previzibilitate a discuțiilor, nimic nu depășea sfera așteptărilor. Chiar dacă, să zicem, venea vorba despre moarte. Felul în care se pomenea subiectul era, cumva, light. Se murea, OK, mergem mai departe...

Aici intra și doamna de la piață, din Amzei, care vindea ridichi, ceapă, morcovi. Știam „totul” despre viața ei. Dar, de fapt, nu știam nimic. Glisam cu grație pe suprafața lucrurilor. Doamna de la librăria „Papirus“, care ne lua mulți bani pe nimicuri și ni le recomanda pe cele mai scumpe. Era un ritual, știa asta: dacă nu am fi acceptat convenția, nu am fi intrat și nu am fi purtat interminabile conversații despre obiecte de papetărie.

La fel, doamna de la fosta cofetărie „Casablanca“, fostă angajată la „Ambasador“ pe vremuri. Ne spunea despre neajunsurile cu casa, despre familia ei. Noi eram buni ascultători, între două sucuri și-o înghețată. Ea era mulțumită, căci avea clienți, și protocolul cu clienții fideli ăsta era. Intram și-n subiecte aparent personale.

În pandemie, mult timp, s-a-ntîmplat ceva interesant cu „lumea mică”: a devenit, o vreme, mainstream. Pentru că cea mare a fost oficial închisă. Și așa, practic, am reconștientizat-o. Am etichetat-o și am delimitat-o. Mi-am dat seama de calitățile ei. Dar și de limitele ei. Evident că-și are rostul ei, dar n-o poate înlocui pe cea mare. Pe cea în care treci de pojghița suprafeței. În care pătrunzi și în gravitatea lucrurilor, plonjezi în adîncuri mai întunecate.

Cu toate astea sau, mai ales, pe acest fundal, am savurat-o mai cu plăcere. Și m-am bucurat de ea. M-am bucurat că există, că e vie și că te poți adăposti măcar un timp, la umbra ei, de intemperii.