Iar despre familie

16 decembrie 2020   Societate

Constat că ideea de familie rămîne poate aceeași, dar practicile ei se schimbă mereu. Și, odată cu ele, și percepțiile noastre despre ce ar putea însemna ea, despre cum s-o gestionăm și cum să fim măcar calmi, dacă nu și fericiți în interiorul ei.

Undeva, în adîncul minții și sufletului meu, mai adastă încă ideea aia idilică de familie care presupune o serie de persoane, măcar mama, tata și copilul, frumos îmbrăcați sau măcar decent îmbrăcați, care stau la masă împreună. Nu pot spune că am trăit-o cu adevărat în realitate, mai mult am văzut-o prin filme și am citit-o prin cărți. Și totuși, am avut ani în care mîncam cu toții (mama, tata și eu sau bunicul, bunica și eu) la aceeași masă.

Dar niciodată nu a fost ca-n filmele hollywoodiene. Niciodată n-am rostit rugăciunea înainte de masă, niciodată n-am spus fiecare pentru ce sîntem recunoscători. Oricum, pe vremea aceea, cam singura rugăciune pe care o știam era „Înger, îngerașul meu” învățată de la Oca, mama nașei mele, care era catolică. Ea m-a învătat s-o spun mai curînd ca pe o poezie. Eram cvasi-conștientă că poezioara ascunde și alte conotații, că face trimitere către o altfel de lume miraculoasă. Dar ea se integra, cumva, într-un soi de credință molcomă, casnică, venind la pachet cu coacerea prăjiturilor în formă de animale de Paști și cu o poveste moralizatoare cu Cristinel, pe care, din nefericire, nu prea mi-o mai aduc aminte.

Și totuși, rugăciunea a atins o coardă undeva în mine. Chiar dacă venea pe linia idilică, a kitsch-ului dulce, mi-a deschis apetitul pentru un alt fel de miraculos decît cel de acasă. Căci acesta exista, slavă Domnului, sub forma poveștilor devenite mitologii pe care le inventa tatăl meu și pe care mama mea le susținea. Pînă la urmă, și ele erau o formă de credință în supranatural și în triumful binelui: nici unul dintre personajele mitologiei noastre nu era rău pînă la capăt și nu era de  nereformat. Cu vorbă bună și umor, cu efortul celorlalți, personajele ușor negative puteau fi întoarse pe calea cea bună. Fie că era vorba de un motan pe nume Cule, provenit din Hercule din Pif, ori de lupul cel rău din Cei trei purceluși, Vuko, după denumirea sîrbească, reconvertit și el la gînduri și fapte mai bune. Era o religie și aici, între creștinism și Disney, aș glumi: dar ce putea fi rău, atîta timp cît binele era încurajat, răul era iertat și convertit și oamenii se purtau frumos unii cu alții?

Cu religia și biserica adevărată aveam rar de-a face. Pentru asta, bunica mea, Tincuța, era responsabilă, deși nici ea nu era în mod special religioasă. Mama îmi povestea că, de cîte ori mergeau la Nămăești, unde era casa bunicilor, cînd erau mici, femeile de acolo spuneau povești „de groază”, cu strigoi, diavoli și alte cele. Aproape că își amintea de casa de acolo și ca de un loc supranatural, ca-n filmele horror de azi. Dar bunica avea icoane în dormitorul ei și o candelă mereu aprinsă. Cu ea am fost pentru prima dată la biserica din cartier și am trecut pe sub masă în Joia Mare. Primele mele amintiri legate de biserică, mai curînd de ritual decît de altceva, i se datorează.

Dar să revenim. Cum spuneam, n-am prea stat niciodată la o masă ca-n filme, decît de sărbători. Am scris deja despre mușamaua în carouri de pe masa din bucătărie a bunicii mele, unde, pînă la o vîrstă, mîncam zilnic. Bunica mea, bunicul meu și cu mine. Era nelipsită mămăliga, fiartă desigur în ceaun și întoarsă pe tocătorul de lemn, aburindă, la propriu, ca-n literatura sămănătoristă. Altfel, urmtă de invariabilele supă de pui cu găluști și șnițele sau chiftele cu cartofi prăjiți. Spun invariabile deloc peiorativ, ci dimpotrivă: aș putea mînca numai asta zilnic, asta e mîncarea pentru mine.

La părinții mei acasă, masa, la care eram prezenți de destule ori noi trei, se desfășura în bucătăria medie și albă din Șoseaua Giurgiului. Spun albă nu metaforic, ci pentru că mobila era albă la propriu. Era o masă care se trăgea din dulap și-n jurul căreia ne-nghesuiam cu drag. Niciodată n-am simțit ca pe o povară îngustimea spațiului. Acolo, mama își avea și ea mîncărurile ei. Printre care supa de roșii, care a rămas pentru mine, în continuare, un soi de comfort food. Precum și șarlota de ciocolată, făcută din nu știu ce prafuri primite din străinătate plus laptele neaoș, pe care o așteptam cu sufletul la gură. Tata spărgea canoanele și încerca din cînd în cînd din mîncărurile lui sîrbești extra-picante, precum un anumit tip de ghiveci și chiar, dacă-mi amintesc bine, plescavița, pe care am reîntîlnit-o, după mulți ani, la Taverna Sîrbului. Mîncam în farfurii cu desene gen Disney, un Disney stilizat de meșterii societății socialiste multilateral dezvoltate, pe care ai mei le luaseră pentru mine. Mama mea era tot timpul elegantă, era în firea ei. Iar tatăl meu avea tot soiul de lucruri în dungi și era mereu pe gînduri.

Se pare, repet, că n-am avut niciodată masa aia festivă din filmele siropoase hollywoodiene. Dar, de fapt, descopăr că nu regret nici un pic și că am avut mai mult.

Mai multe