Hikikomori – cultura singurătății

Primul cadru: o rolă de hîrtie igienică aproape terminată. Își apasă cilindrul de carton în podul palmei, privind, mai apoi, în tăcere, cercul rămas pe piele. Se întreabă cît timp va dura pînă ce acesta va dispărea. Zece secunde, zece minute, zece ore, zece zile, zece ani?

Trăiește închis în casă de zece ani. Își face nevoile lăsînd ușa de la baie deschisă. Nu-i pasă. Adoarme în timp ce își face nevoile. Nu-i pasă. Nu se mai uită de mult la TV. Nici nu mai știe de cînd nu l-a deschis. Citește foarte mult. Și se hrănește zilnic. Dar nu are nevoie să mănînce stînd așezat la masă, ca alții. Deși alții nu văd, el observă pînă și mișcarea imperceptibilă a limbii ceasului care indică ora. Observă orice mișcare pe care ochii altora nu o percep. Și iubește lumina soarelui. O lumină care, pentru alții, nu mai înseamnă mare lucru. Este un hikikomori – așa începe povestea scurtmetrajului Shaking Tokyo, regizat de Bong Joon-ho.

Tema fenomenului hikikomori, pe care o regăsim și în cele mai multe dintre romanele lui Haruki Murakami, este o realitate socială, guvernul nipon estimînd, în urmă cu trei ani, că în Japonia ar exista peste un milion de oameni care s-au distanțat social, retrăgîndu-se în solitudinea casei lor. Totuși, psihiatrul Saito Tamaki, cel care a studiat fenomenul timp de mai multe decenii, a estimat că, doar în Japonia, există un număr de peste zece milioane de hikikomori – fenomenul existînd la nivel  global.

Ce înseamnă hikikomori și prin ce se deosebește el de agorafobie?

Tradus mot-à-mot, termenul înseamnă „să stai în casă” și a apărut pentru prima oară în 1998, folosit de doctorul Saito Tamaki în studiul Social withdrawal – Adolescence without End. Deși, la suprafață, există multe similitudini cu agorafobia, pe fond, diferențele sînt uriașe – Alan Teo, psihiatru și cercetător la Universitatea Michigan, declarînd într-o conferință că, vorbind despre agorafobie, vorbim despre teama patologică de a ieși în public, pe cînd, în ceea ce privește hikikomori, avem de-a face, de fapt, cu o respingere voită și conștientă a normelor societății – o contestare a cutumelor în virtutea cărora funcționează această societate. 

Diferențele dintre agorafobie și fenomenul hikikomori au fost punctate și în studiul din 2014 al cercetătoarei Maree Sugai, profesor asociat al Universității Tohoku, din Japonia, Magnifying core differences in symptomatic display of hikikomori from a cross cultural perspective.

„Hikikomori este, fără nici o îndoială, o cultură reacționară sau un sindrom legat de cultură, și nu ar trebui perceput ca o retragere sau distanțare a unui individ care suferă de tulburări psihice, ci mai degrabă ca o expresie a felului în care sistemul educațional din Japonia și nivelul de așteptări din societate ar trebui să se schimbe, pentru a fi capabili să reducem numărul de adepți hikikomori, de a alina suferința captivilor în acest mod distructiv de viață.”

Pendulînd la granița dintre rebeliune și răsfăț (hikikomori fiind, în general, revoltații în absolut, oameni care hotărăsc să nu mai facă nimic, să nu mai muncescă și să trăiască închiși în casă, exclusiv din banii părinților), care sînt poveștile protagoniștilor? Care este miezul revoltei lor și cît este ea de justificată? Într-un reportaj din National Geographic, Maika Elan face o incursiune în viața mai multor adepți hikikomori, povestindu-le viețile și motivele retragerii.

Despre Riki Cook, un tînăr de 30 de ani – tatăl american și mama japoneză, familia locuind în Hawaii, în timp ce el s-a retras în casa din Japonia –, Maika Elan notează că, deși a încercat să fie mereu cel mai bun în tot ceea ce face, pînă la urmă, copleșit de presiunea de a nu da greș, a clacat și s-a încuiat între patru pereți. Alt intervievat, altă poveste: Chujo, 24 de ani, a visat dintotdeauna să ajungă cîntăreț de operă, dar fiind primul născut din familia sa, a fost obligat de părinți să preia afacerea familiei. Stresul vieții de birou, dar și faptul că fratele său mai mic a putut să-și aleagă singur calea în viață, fără constrîngeri, l-au făcut să se revolte, să se izoleze în casă, retrăgîndu-se dintr-o societate în care nu mai putea funcționa.

Totuși, finalul reportajului are o tușă neașteptată de poezie. Dacă filmul lui Bong Joon-ho, Shaking Tokyo, mizează pe iubire, ca unică salvare din închisoarea singurătății, realitatea a întruchipat poezia în concret: îndrăgostindu-se de asistenta socială care a avut grijă de el, după ce au corespondat ani de-a rîndul prin bilețele strecurate pe sub ușă, Ikuo Nakamura, unul dintre acei hikikomori intervievați, a decis să rupă cercul de șapte ani de solitudine și s-o ceară în căsătorie.

Foto: wikimedia commons