Hamsie 3,5 / 100 de grame

Am 187 de centimetri şi 80 de kile. De cîte ori merg la mare îmi pun mintea cu 5 centimetri şi juma de gram prăjit. Se numeşte hamsie. O comand, o aştept plin de două beri, stau aplecat pe masă, îi simt în nări înotul în ulei, o aud clipocind în ulei, o ştiu neajutorată, inertă, rostogolită pe carton şi venind spre mine pe picioare bondoace de chelneriţă. N-o suport fără usturoi şi la mare se face un usturoi tare, bineînţeles chinezesc, de-ţi taie limba, îţi jupoaie papilele, omorînd hamsia. Fac pauză, iar o omor cu bere rece. Ştiu că e lăcomie. Ştiu să mă opresc. Ştiu să-i dau putere să n-o uit. Şi mă potolesc. Aştept un minut. Iau bere. Să nu mai simt usturoiul decît departe, departe. Şi iau hamsia crocantă şi-o simt. Îmi place că nu mai e decît fantoma, un schelet.

O mănîncă uleiul încins. O ştiu, dar îmi place cît e, pe cartonul alb. E momentul meu delicios, privind în ochii trecuţi, scrumiţi. E momentul meu, îi fac umbră, soarele e apus de mult, uite, sînt stele pe cer, uite ce-ntuneric mă înconjoară. Ce-ntuneric e pe cartonul meu. Ce-ntuneric e-n cerul gurii mele. Şi atunci, în tăcere, mă trezesc luînd-o iar de la capăt: usturoi, hamsie, hamsie, usturoi. Bere. Îmi place să cred că nu se termină niciodată hamsia. Şi mănînc pînă cînd hamsia nu mai are gust. Pînă cînd hamsia îmi iese din piele. Eh, iese, se uită la mine şi mă mănîncă, mă roade. Aşa mă simt. Devin crocant şi nici o bere nu mă ameţeşte.