Halloween
Cam cu o lună înainte, am plănuit, anul acesta, ca şi în alţi ani, petrecerea de Halloween. Am vorbit cu cîteva prietene, pe care le-am rugat să vină costumate, am găsit un restaurant, mai prietenos şi care era dispus să producă feluri din dovleac, şi am bătut palma pentru data de 31, seara. Nu era chiar petrecerea tipică, agitată, cu mult fum, multă băutură şi dans (deşi nici aşa ceva nu mi-ar fi displăcut deloc), dar marca, pur şi simplu, evenimentul.
Şi aici ajungem la discuţia pe care o aud tot mai des în ultimul timp: ce eveniment? Care eveniment? O sărbătoare a morţilor, ocultă şi păgînă? Am auzit această caracterizare a Halloween-ului şi de la diverse persoane cunoscute, dar chiar de la reprezentanţi ai Bisericii, care îşi exprimau părerile la ştiri, de curînd. Pe scurt, Biserica Ortodoxă se pronunţa împotriva acestei sărbători şi nu recomanda sărbătorirea ei.
Nu m-am gîndit niciodată că, atunci cînd mă duc la un bistro, mănînc dovleac şi îmi pun o mască pe ochi, practic vreo magie neagră ori vreun ritual satanist. Nici că, ani de-a rîndul, atunci cînd copilul meu încă mai serba Halloween-ul şi era pasionat de costume, evident, cît mai
, se gîndea că îndeplineşte vreun ritual ocult care ridică la viaţă spiritele rele şi le împrăştie printre noi (de altfel, înţeleg că rolul costumaţiilor de genul ăsta era tocmai să le alunge). Da, e adevărat, a avut costume dintre cele mai controversate, după anumite standarde, sau, dacă le-am fi luat în serios: a fost fantomă, monstru, chiar... un soi de moarte, ori Freddy Krueger din
. La un moment dat, chiar aveam un mic schelet, o mică... moarte, atîrnată pe peretele camerei mele de la munte, pentru că, temporar, nu găseam unde s-o pun...
Era, însă, o jucărie şi atît, pe care nimeni nu o lua în serios. Copilul meu era destul de mare încît să înţeleagă, pe vremea aceea, diferenţa dintre ficţiune şi realitate. Ba chiar el era cel care, la anumite filme de groază, pe care le-am văzut împreună, atunci cînd îi spuneam că ce văd acolo e prea de tot, că e prea sîngeros, că nu există destulă morală etc., îmi răspundea: „E doar un film...“
„De-a groaza“ a fost jocul unei perioade a copilăriei lui, în felul următor: îşi amenajase în camera lui, şi apoi într-o cameră de la subsol de la munte o... încăpere a groazei. În stilul (evident, de departe...) caselor groazei de prin parcurile de distracţii, din Prater sau Disneyland: te aşezai pe un scaun şi veneau peste tine diverse chestii care te speriau. De fapt, singura cu adevărat de speriat era o scîndură uşor înclinată şi sprijinită de ceva pe care erai pus să te dai cu scaunul pe roţi, în final: nu garantam că era bine sprijinită...
Da, e adevărat, filmele de groază pot zgudui naturile impresionabile şi pe copiii care le văd în exces, înainte de vîrsta posibilă, riscînd – în cazurile patologice, despre care s-au făcut şi filme de groază, de altfel – să fie luate prea în serios, sau măcar să dea coşmaruri privitorului. De aceea, trebuie „administrate“ cu precauţie şi ţinînd cont de caracteristicile şi susceptibilităţile fiecăruia. Dar nu complet interzise...
În schimb, sculptatul dovleacului şi plecatul la colindat de Halloween nu e cazul să fie deloc cenzurate. E un joc simpatic, de grup, care nu are ce să strice. Cum nu poate dăuna nici mîncatul plăcintei de dovleac după, ori al dulciurilor adunate la
Ori decorarea – de scurtă durată – a casei cu vrăjitoare, pisici negre ori păianjeni (de jucărie).
Ceea ce nu înseamnă că nu fac tot ce trebuie de Sîmbetele morţilor, adevăratele sărbători religioase „în domeniu“. Doar că cele două planuri nu se confundă, cel puţin în ce mă priveşte, deloc între ele: Halloween-ul rămîne strict o joacă, ca şi Valentine’s Day (o altă sărbătoare blamată, mai ales pe motivul că e „importată“, doar avem şi noi Dragobetele). Sînt nişte prilejuri de joacă şi pentru adulţi. Şi de ce nu ar avea şi adulţii dreptul să se (mai) joace? Şi la puţină fericire facilă, ocazională?