Haita

„Aii, tu-ţi rasa ta, iar ţi-ai tras în cap, băi, băiatuleee?!“ Vînzătoarea de la chioşcul de ziare are gura bogată, părul tuns milităreşte şi e pe cît de scundă pe atît de grasă. Un pătrat de om. Lîngă, amica ei care vinde covrigi, un pic mai sus pe trotuar, asistă cu un rictus dezgustat în colţul gurii. Arată de parcă a mîncat ceva acru-amar. Vînzătoarea de ziare se burzuluieşte la un băiat aproape la fel de mic ca ea. Băiatul/bărbatul, căruia e imposibil să-i ghiceşti vîrsta, se leagănă de pe un picior pe altul şi scoate nişte sunete între geamăt şi rîs. Între icnet şi tuse. E cenuşiu. Părul e cenuşiu de parcă l-ar fi bătut toate vînturile oraşului care l-au împrăfat definitiv. Faţa e cenuşie. Ochii. Dinţii, atîţia cîţi mai are. Tricoul larg şi găurit în mijlocul pieptului. Şapca strîmbă. Pantalonii tăiaţi din scurt, deasupra gleznelor, ca să i se potrivească pe piciorele scurte şi groase. Picioarele goale, în nişte sandale mumificate. Cenuşii.

Îl văd trei zile din şapte, vreme de doi ani, negreşit, necontenit, e acolo. Împreună cu încă vreo doi-trei, la care se mai adaugă cîteodată şi cîteva fete, înnoptează pe băncile din faţa magazinelor. Iarna se trag în faţa unei scări de bloc, o intrare adîncă, bună, să-i apere de viscol şi de umezeală. Arată şi dorm ca o haită de animale nemaipomenite, păroase, sălbăticite. Îi văd dimineţile încovrigaţi pe băncile alea de lemn. Mînerele de metal, perna. Vara se acoperă cu un soi de cuverturi smulse din cine ştie ce gunoaie. Iarna îşi aştern culcuşul în faţa scării de bloc. Pun pe ciment cartoane. Unul dintre ei are chiar o plapumă din acelea vechi, de lînă. Ceea ce odinioară era o imitaţie lucioasă de satin, probabil roşu, e acum o suprafaţă împîclită, de culoarea sîngelui uscat. Un grena trist şi împuţit. Toată zona miroase izbitor a pişat vechi. Şi vara, şi iarna.

Fetele sînt frumoase. Sub murdăria de pe faţă, sub expresia hăituită, sub ridurile săpate încă din copilărie, sub jeg, una are nişte trăsături fantastice. Nas perfect, o gură fină, urîţită însă de lipsa oricărui gînd. Ochii albaştri, dar tulburaţi şi haotici. Părul, blond la origine, cenuşiu, ca al partenerului de haită. Îi văd dimineţile dormind încolăciţi ca şerpii şi îi găsesc fumînd chiştoace care aproape că se pierd între degetele lor grosolane, cînd mă întorc.

Vînzătoarea de ziare îl ceartă iar pe băiatul-bărbat. Îl tăvăleşte drăgăstos în vorbe murdare. Îl înjură de mamă, de sfinţi şi de dumnezei, cu o patimă maternă, aproape. Îl cunoaşte de atîţia ani. Îi mai dă ceva mărunţiş să-şi ia de mîncare. Îi mai aduce haine vechi de la bărbată-su. Vagabondul nu poate vorbi clar. Nişte consoane învălmăşite fac propoziţii scurte şi delirante. Dar ea îl înţelege. Îi înţelege pe toţi, paştele mamii lor de drogaţi. A încercat să-i înveţe de bine. Să nu mai bea. Să nu-şi mai tragă în venă. A încercat să bage în capetele lor păduchioase un bun-simţ de mahala, puţină cumsecădenie de chivuţă, nişte sfaturi aşezate, „că te-a uitat Dumnezeu, măi băiatule, şi te-ai nenorocit pe viaţă, măi rîiosule, păcat de viaţa şi de sufletul tău de boschetar împuţit.“ I le zice cu dragoste, şi cu suflet, şi cu cîtă căldură încape în pieptul ei mare, care o acoperă de la gît la burtă. Femeia a intuit fără mari bătăi de cap solidaritatea declasaţilor şi limba pe care o înţeleg.

Iar vagabonzii stau şi-o ascultă. Nu se pot concentra mai mult de un minut-două, dar e singura pe care o ascultă. De regulă, lumea îi ocoleşte de la distanţă. Fereşte ochii, să nu-i privească în hăul îngrozitor care li se cască în irisurile dilatate. Să nu le simtă putoarea de animal de vizuină.

Într-o dimineaţă, cînd am trecut pe lîngă ei, băiatul cenuşiu mi-a sărit în cale. M-a călcat pe picior cu sandaua lui mumificată. Mirosea ca iadul. M-am oprit. Vînzătoarea de ziare mi-a strigat: „Nu-l lua în seamă, domnişoară, e blînd!“ Ştiam că e blînd. Cunoşteam haita de cîini omeneşti. Eram parte din ea, numai că eu aveam zgardă. I-am dat o ţigară.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.