Haine mici

Am o rochie cu buchete minuscule de floricele galbene, liliachii și roz aruncate de-a valma pe un fond alb. Rochia mi se oprește undeva deasupra genunchilor din care ies capacele lucioase ale rotulelor chinuite: pe ambii genunchi am răni. La stîngul – una proaspătă care abia începe să prindă cojiță peste sîngele aerisit și peste limfa translucidă. La dreptul – una veche de pe care am smuls deja coaja sub care a crescut pielea nouă, roz deschis, ca a puilor orbi de cîrtiță. Rîd știrb, la șase ani, într-un  soare arzător. Îmi lipsește un incisiv, celălalt dă să crească. Arată ca o lopată fragedă de os translucid – prea mare și prea nelalocul lui.

În fotografie, bunică-mea și o stră­mă­tu­șă sînt așezate pe scaune. Amîndouă, acum moarte. Sus de tot, în stînga, o altă mătușă – are acu’ 80 și e semiparalizată. Lîngă ele – unchi, bunici prin alianță și alte generații de mătuși – mort, mort, bolnav, Alzheimer, mort.

În fotografia asta răsărită habar n-am de unde, stau între umbre care rîdeau și ele în acea zi de vară la un soare de acum miliarde de ani. Nu mai țin minte nimic, decît, aproape detaliu cu detaliu,  rochița cu care eram îmbrăcată. Avea mîneci bufante prinse cu cîte un șirețel pe fiecare braț uscățiv și brun ca o surcea. Țin mine rochia asta care e strîns legată de acea perioadă a copilăriei mele. Cînd îmi făceam lungile vacanțe de vară într-o Dobroge toropită, cînd maică-mea și tai­că‑meu erau  foarte tineri.

Îmi dau seama că îmi pot trasa perioadele de viață după bucăți de textile care m-au îmbrăcat la un moment dat pe mine sau pe cei apropiați mie. O anume sărbătoare e legată de o rochie roșie ca focul cu flori albe și mici, la care maică-mea pusese un guler imens din dantelă albă, pe care nu mi-l doream. Arătam ca un  clovn, cu capul răsărit din spuma aia de dantelă vărzoasă, ridicolă. Am plîns, am ripostat, dar gulerul a rămas. Am avut o după-amiază mizerabilă în rochia roșie ca focul.

Țin minte perfect, apoi, un capot de-al mamei. Avea un model intricat, oriental pe un fond grena mustos. Motivele grase, vegetale se întrepătrundeau cu vinișoare verzulii, cîrcei albi și nesățioși care se întindeau peste tot, flori ciudate, contorsionate, flori carnivore. Aveam atunci oreion și febră și poate că halucinam un pic. Halatul complicat al mamei care mă veghea îmi dădea vertijuri. Carnivorele întindeau petale uleioase și pistile obscene spre mine, frunzele și cîrceii de viță umpleau încet, cu foșnet, camera mea de bolnav. Țin bine mine că am rugat-o pe maică-mea să se schimbe.

Am în fața ochilor rochiile bunicii, toate același model, repetat la infinit în zeci de variații de culoare: mîneci trei-sferturi, poale lungi pînă la jumătatea gambelor, cu gulere cuviincioase, încheiate cu un șir lung de nasturi, buzunare pe fiecare șold. O rochie de zi cu zi a unei mătuși bătrîne care obișnuia să mă dea cu henna și să mă spele pe cap viguros și să mă tragă de păr la pieptănat pînă cînd îmi dădeau lacrimile. Rochia era de un albastru electric cu tușe de galben ca snopii de grîu. Cămășile uni ale tatălui meu, cu dungile abrupte ale mînecilor. Un deux-pièces care a fost al mamei și pe care l-am purtat și eu în liceu – pătrățele gen Chanel, roșu cu negru, nasturi înveliți în piele.

Blugi și tricouri iubite pînă la zdren­țu­ire și decolorare totală. Și, pe măsură ce creșteam, texturile domolite alte eternelor griuri și variațiuni de negru. Cîte un cașmir al maturității, bulinele mici ale unei după-amieze în vizită. Vise și flash-uri cu rochiile copilăriei mele și cu rochiile croite de bunică-mea pentru păpuși: volănașe minuscule, năsturei microscopici, un model cu flori mov aprins, pe un verde arzător, pe păpușa blondă.

Am căutat deunăzi ceva prin debaraua maică-mii. Am prins cu colțul ochiului o fulgerare de galben, liliachiu și roz pe fond alb. Un pătrat de material stătea împăturit pe un raft. Rochia mea cu buchețele de la șase ani. Ajunsese o cîrpiță de praf. „Tu știi ce bine ia praful? Mai bine ca toate lavetele astea noi.“ Maică-mea nu-și mai amintea însă de unde avea bucata aia de material. M-a inundat o teribilă tristețe.

Selma Iusuf este jurnalistă, re­dac­tor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.