Haine din alte vremi

Agendele au rămas, mult timp, darurile din perioada comunistă. Spre sfîrșit de ani ’80, au rămas printre puținele obiecte disponibile, aș zice. Obiectele la care aveai acces se împuținau văzînd cu ochii.

Într-adevăr, putem vorbi, în anii ʼ80 din România comunistă, de un soi de hipoconsum, subconsum. Era opusul societății de hiperconsum la care am ajuns prin anii 2000. Pe scurt, nu găseai nici strictul necesar. Era penurie în toate cele. Sau, dacă găseai, găseai cu pile și relații la lucrătorii comerciali. Care deveniseră exagerat de puternici, tăiau, spînzurau și se îmbogățeau. Deveniseră chiar un fel de castă. Trăiam exact reversul poveștii cu „clientul nostru, stăpînul nostru”. Era „vînzătorul nostru, stăpînul nostru”. Ne deprinseserăm chiar să avem un fel de atitudine subconștient umilă, penibilă, față de lucrătorii din comerț: depindeam, într-o destul de mare măsură, de ei. Nu puteam supraviețui fără mîncarea lor, nu ne puteam acoperi trupul fără hainele pe care le comercializau. Ca să nu mai vorbim de alte „plăceri”, despre care azi știm că sînt „necesități”, precum produsele cosmetice, de pildă.

Chiar îmi aduc aminte cît de greu era să-ți cumperi haine. Să găsești unele mai acătării, care să-ți și vină. Norocul meu era că aveam o nașă în Germania care-mi trimitea pachete, căci altfel mă îndoiesc că aș fi purtat vreodată blugi și fuste de blugi, visul mai oricărui adolescent din vremea aceea. Mama avea talent la Public Relations, interacționa ușor cu vînzătorii de orice, știa cum să-i ia și cum să negocieze cu ei, și material, și emoțional. (Am mai scris despre asta, despre cum trebuia să stabilești și o relație de aparentă apropiere cu furnizorii, ca să poți supraviețui. Aveai, n-aveai chef, erai „prieten” cu ei.) Datorită talentului ăstuia al ei, din cînd în cînd aveam privilegiul să mă duc la magazine gen „Eva“ și să probez paltoane, pardesie, rochii puse deoparte de vînzătoarele „prietene”.

Țin minte clar cum ni se dădeau la propriu pe sub mînă și intram cu ele, mai pe față, mai pe șest, în cabina de probă. Mi-era mereu jenă să spun că nu-mi place sau că nu-mi vine respectivul obiect vestimentar, cînd știam că era rodul unui asemenea efort colectiv al atîtor persoane preocupate de înfățișarea mea, de feminitatea mea. Poate, dacă aș fi trăit într-o altfel de lume, mai normală, mi-aș fi ales singură cu totul alt tip de haine. Dar așa acceptam hainele alea, eram recunoscătoare pentru ele, chiar dacă unele erau prea cuconești, de un anumit tip de eleganță care nu mi-era proprie. Uneori se întîmpla să fie chiar prea strîmte, dar nu era timp de mofturi pentru o mînecă, acolo, sau o infinitezimală lipsă de confort. Spuneam, în general, dacă nu era ceva dezastruos, că-mi vin și le și luam. Nu se putea aștepta, timpul era limitat: nu erai hotărît, venea altul și ți le ridica.

Apoi ieșeam îmbrăcată cu respectivul obiect vestimentar pe stradă, fie că era vorba de o rochie de vară alb cu galben, fie de un palton de stofă maroniu. Ieșeam, în ciuda neconcordanței de gusturi, cu o oarecare mîndrie: pusesem mîna, deși nu prin propriile-mi merite, dar totuși, pe o pradă însemnată. Mă făleam, într-un fel ușor stînjenit, cu noile mele pene. Și, cînd mi-era lumea mai dragă, deodată îmi tăia calea cineva, o doamnă sau o domnișoară purtînd aceeași piesă vestimentară. Clar nu eram unică, poate că și ea performase același ritual.

Tocmai de aceea preferam hainele din casă. Căci da, exista un sistem de reciclare a hainelor în familie. Avînd în vedere că nu găseai ce-ți trebuie, moda și meandrele ei nu mai puteau constitui obstacole. Așa că rochiile, fustele, pantalonii, tunicile ori bluzele din anii mai de tinerețe ai mamei mele, care azi s-ar numi vintage, erau atunci pur și simplu comori. Nu știu ce m-aș fi făcut fără ele. Nu numai că nu aș fi avut cu ce să par un simulacru de divă la petrecerile cu colegii de școală (unde nimeni nu mai avea rochii ca mine), dar nici în viața de toate zilele nu aș fi găsit ceva în care să mă simt confortabil, ba chiar mai mult de atît, în care să mă simt eu însămi. Haine în care să mă pot pierde și ascunde liniștită de mulțimile nu neapărat dezlănțuite. Haine în care să mă pot gîndi la ale mele și să-mi pot imagina lucruri fără ca exteriorul să mă apese.

O asemenea piesă vestimentară a fost paltonul negru, un pic cam larg, nu chiar precum cel al copilului din „Iarna pe uliță”, dar nici departe. Cu o formă ușor incertă, pe talie, dar nu prea, cu nasturi care se închideau imperfect. Dintr-o stofă, însă, impecabilă, chiar dacă tocită, cu timpul. Am iubit paltonul ăsta și m-am tîrît cu el prin zoaiele și zloata iernilor Bucureștiului optzecist, spre școală și meditații. M-am simțit apărată în el, a fost mai  mult decît un palton, a fost o pavăză și un partener, păstrînd proporțiile, desigur.

Acesta a fost doar un exemplu din seria de haine care nu mi se potriveau doar pe trup, ci-i spuneau ceva și sufletului meu. Haine cu povești. Vor urma și altele.