Guvidele e prostul meu

Dacă voi muri – sigur că mor, ce naiba, nu-s prost să mă cred nemuritor, ce, tu ești? – deci, dacă mor, cred că mor din os de guvide. Nu știu dacă știi tu cărnița de guvide. Perpelit în ulei, cu mămăligă și usturoi. Mă înfig cu deștele în guvide. Ditamai animalul, de 180/80, cu degetele uriașe devorez cu ochii în lacrimi, bag tot guvidele în cerul gurii cu totul. Are os domnul guvide și eu mestec cu colții mei, repede-repede. Întotdeauna mă înec. Îmi stă ditamai osul în gît. Mă scutur ca pisica și mestec mai departe. Mă bizui că s oase mici, că am maxilare mari. Dar, cu cît îmbătrînesc, cu atît maxilarele slăbesc, nu mai strivesc, lovesc alandala. Guvidele lacom o să mă înfrîngă. E o luptă cu bietul guvide, ca și cum el ar fi încă viu. Dar eu, cînd aud de el, mă reped pe el și-l fac viu, deși e plin de ulei prăjit. Guvidele-i la 5-10 lei, adică o nimica toată, dar puținul os care rezistă la prăjeală îl face dizgrațiat. Am auzit opinii contra guvidelui demne de studii academice, or, îndepărtarea osului îl face mai bun ca hamsia. Hamsia e ronțăială, sămînță, dovleac. Iar hamsia e și-un pic dificilă. Dacă o prăjești prea tare ai nenorocit-o. Guvidele uitat pe foc se strică și el, dar pielicica lui rezistă, se întărește. Bine, dacă ești mofleu și uiți guvidele prea tare pe foc, ghearele uleiului se-nfig atît de tare în el că e de nemîncat. Guvidele e dulce, e miere. Și de aia mie îmi place, mă topesc după el. Hamsia e ritual de vară, guvidele e rar, generos. Nici somnul, nici păstruga nu se compară cu el, sînt moft, sînt fiță. Merge cu un vin de Corcova guvidele? Întreabă Radio Erevan. Răspunsul este că merge și cu o Alira. Albe să fie, roșul-Dumnezeu distruge, arde, nu se-mpacă cu peștele, darmite cu guvidele. Doamne-ajută cu guvide România! – asta vreau eu să urez. Guvidele are renumele că se potrivește poreclă proștilor. Da, guvidele e prostul meu. Și-l rod pentru mierea lui.