Gura de Rai
Vara aceasta am stat o săptămînă la Casa cu Blazoane din Chiojdu. Foarte rar scriu impresii din călătorii pentru că, mai ales în sezonul vacanţelor, toată lumea vine entuziastă de undeva şi toţi povestesc pe unde au fost, fără ca vreunul să asculte cu adevărat. Fiecare îşi aşteaptă, de fapt, rîndul să povestească. Aşa că fac această excepţie întrucît sînt sigur că puţinii mei cititori merită să afle ce este acolo şi să facă, de ce nu, o vizită în ceea ce eu, căutînd o sintagmă care să poată da seama de natura locului, găsesc că nu poate fi altceva decît o „gură de Rai“. O să vorbesc despre lucruri foarte simple, care însă nu ne mai sînt la îndemînă, le-am uitat pe multe dintre ele.
Iniţial, Casa cu Blazoane a fost gospodăria unei familii înstărite din Chiojdu, apoi a căzut în paragină pînă cînd Uniunea Arhitecţilor din România a achiziţionat-o şi a restaurat-o după toate regulile artei, completînd ansamblul cu un mic centru cultural şi transformînd întregul într-un complex muzeal unde poţi dormi şi peste noapte. Restaurarea arhitecţilor Călin şi Daniel Hoinărescu, de mare fineţe, redă casei eleganţa şi supleţea formelor iniţiale. Nu o să intru în detaliile de arhitectură care i-au fascinat pe studenţii UAUIM, participanţi la Școala de vară Arhipera, ediţia a opta, împreună cu care am mers la Chiojdu, ci o să încerc să transcriu senzaţiile pe care acest loc mi le-a produs.
Gospodăria este împrejmuită cu un gard de piatră de rîu. Vizitatorii vin şi pleacă, iar după ora şase seara se aşterne liniştea. O linişte de mult pierdută, care continuă şi ziua, întreruptă de cîntecul păsărilor şi de lătratul moderat al lui Blazon, cîinele uriaş şi blînd care stă de pază. Și nu este vorba doar de confortul acustic. Cînd am venit, am întrebat, ca tot orăşeanul, unde sînt cheile, cum încuiem, unde lăsăm aparatura, cum ne ferim de hoţi. „Aici nu sînt hoţi“, ne-a răspuns calm domnul Drăgulin. „Aici sîntem doar moşneni, ţărani liberi şi cu pămînturi, din bătrîni. Nimeni nu fură. Puteţi lăsa descuiat, iar electronicele oriunde.“ Nu aveam doar linişte, eram şi liniştiţi, în acea oază de pace.
Privind de jur împrejurul curţii am observat piatră, lemn, var, iarbă, nuiele, pomi, toate îmbrăcate într-o curăţenie pe care ultima ploaie nu făcuse decît să o desăvîrşească. Nimic din tencuielile decrepite, betoanele exfoliate, maldărele de gunoaie, stîlpii ruginiţi, rotocoalele de cabluri şi stridenţele oraşelor noastre pe care nici măcar nu le mai observăm, pentru că asta ne-ar măcina sufletul. Nu ne înconjura decît frumos, un frumos care izvora din armonia între părţi şi cu natura din care se plămădiseră toate. Verdele ierbii, brunul lemnului, albul varului, cenuşiul pietrelor şi albastrul cerului sînt toate culorile pe care le poţi vedea în incintă, punctate de roşul discret al florilor. Și cred că absenţa firmelor luminoase intermitente şi a claxoanelor ne-a ajutat să ne simţim protejaţi şi ocrotiţi de mărginirea din piatră care, contopită cu natura, nu te îngrădeşte, ci, dimpotrivă, te eliberează.
Locul se află într-o zonă înaltă, lîngă biserică, iar din foişorul amplu, aflat la primul cat, poţi contempla atît satul, cît şi relieful care îl înconjoară. Și privind dealurile scăldate în lumina blîndă a serii, am avut revelaţia asemănării izbitoare dintre geometria acoperişului casei şi umerii plaiurilor. Am întrezărit modestia obţinută prin decantarea cunoaşterii însușite după secole de experiment a meşterilor locali. O modestie care spune că, dacă muntele a fost atît de înţelept ca să se şlefuiască în acest mod sub acţiunea vînturilor care bat aici, atunci este prudent să faci acoperişurile la fel, şi vor rezista şi ele. Iar acoperişul Casei cu Blazoane se încăpăţîna să reziste, aşa cum ne-a povestit gazda noastră, moşneanul din bătrăni Florin Drăgulin, chiar şi atunci cînd, în timpul restaurării, majoritatea căpriorilor putrezi care îl susţineau fuseseră demontaţi, pentru a fi înlocuiţi. Vîntul comprima acoperişul, iar acesta se strîngea parcă în el însuşi. De fapt, vîntul îi venea în ajutor…
Iar acesta este lucrul cel mai valoros pe care l-am învăţat în cele şapte zile petrecute la Chiojdu: să te aşezi într-un loc şi să laşi locul să-ţi vorbească, să ai răbdarea să te înveţe, ca să îţi fie bine. Colonistul care îşi lasă locul în căutarea unuia mai bun, iar atunci cînd îl descoperă, îi impune propria lege, este opusul ţăranului care, din vechi, îşi cultivă ogorul şi trăieşte în pace cu locul lui. Copacul pe lîngă care trece va deveni căruţă, dar numai cînd îi va veni sorocul. Din murmurul rîului îi vorbesc bătrînii, iar puzderia de stele de pe cerul nopţii sînt îngeri… Moşneanul care a construit Casa cu Blazoane, în secolul al -XVIII lea, ştia să asculte vîntul, muntele, rîul, pădurea, iarba, ştia să înveţe de la ele, ştia să trăiască frumos şi ne arată şi nouă cum să facem, cu o generozitate dătătoare de speranţă care transcende veacurile.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.