Gunoaiele

Am înțeles de la bun început că titlul este riscant. Nu mi-a plăcut niciodată să atrag cititorii prin titluri derutante, care sugerează altceva decît ceea ce vor citi în puținele rînduri ale articolelor mele. Acum riscul vine de la confuzia cu privire la cheia de lectură. Titlul nu este o metaforă care va antrena o dezvoltare demolatoare la adresa cuiva, ci are un caracter pur denotativ. Voi vorbi despre gunoi și atît, asumîndu-mi faptul că, dincolo de paragraful introductiv, nu va mai dori nimeni să continue lectura. S-ar putea ca aceasta, detaliind aspecte ale vieții cotidiene de care orașele noastre ne scutesc mai puțin decît orașele altora, să pută după numai 100 de cuvinte!

Este greu să evaluezi un oraș și să scapi din vedere criteriul curățeniei. Uneori mizeria care nu se face văzută impresionează prin absență și auzi pe mulți constatînd cu respect și ușoară invidie: „Ce oraș curat!“ ori „Aici mătură strada, apoi o spală… La noi…“ La noi, avea Constantin Tănase o vorbă: „La noi în București / Singurul măturător e vîntul / De cînd lumea și pămîntul“. Înaintea lui, Caragiale observa cu luciditate neputința de a curăța orașul. Orice bucureștean care pune piciorul în altă urbe constată cu durere că aceasta este mai curată, florile mai frumoase, aerul mai respirabil și parcă și soarele lucește nu-știu-cum. Și atunci, în timp ce-și aruncă chiștocul pe trotuar, blamează municipalitatea care se luptă cu gunoaiele precum se luptă șoarecele cu uliul ori Naționala de fotbal în calificări.

Gunoaiele ne sufocă. Literalmente, din munții de deșeuri provenite din construcții, care cresc prin locurile virane ori în spatele gardurilor unor proprietăți insuficient păzite, se revarsă tone de praf îmbogățit cu crom hexavalent, var și cobalt. Măcinișul lemnos e plin de formaldehide, lacuri, vopsele și diluanți întăriți, un cocktail la care se adaugă, la început de toamnă, gingășia ambroziei. De cîțiva ani încoace, Bucureștiul a început să găzduiască ambrozie întîi pe marginile drumurilor, apoi prin cîmpurile virane care mărginesc Splaiul Unirii. Deși este cunoscut și bine documentat efectul alergen al polenului de ambrozie asupra căilor respiratorii, culturile spontane de ambrozie bucureștene întrec acum ca suprafață municipiul Slobozia. Sînt însă pe terenuri proprietate privată, deci municipalitatea este neputincioasă.

Toxicitatea gunoiului din aer este întrecută doar de hidoșenia gunoiului generat de supraconsum, revărsat în spatele blocurilor, restaurantelor, la colțurile străzilor… Dacă mergi la supermagazin și cumperi două sacoșe cu mîncare, pe una o arunci cu ambalajele rezultate în urma operațiunii, adesea anevoioase, de extragere a mărfii. Ca să ajungi la patru biscuiți, trebuie întîi să desfaci un ambalaj viu colorat, menit să-l convingă pe cumpărător să întindă mîna. Apoi, în interior, se află un alt ambalaj, transparent de această dată, înlăuntrul căruia, într-o caserolă din plastic, stau tupilați cei patru biscuiți. După ce îi mănînci, ai de aruncat trei ambalaje din plastic. Supraambalarea produselor sugerează faptul că producătorii doresc să ne vîndă obligatoriu și plastic, nu doar mîncare. Pierdem ore din viață desfăcînd ambalaje ingenioase care, în secunda a doua, ajung într-un coș de gunoi din ce în ce mai neîncăpător. Despre trei sau patru coșuri nu poate fi încă vorba.

După orice festival rezultă tone de ambalaje, majoritatea nesortate ori imposibil de sortat, care ajung la groapa de gunoi. Tot la groapa de gunoi ajung toate gunoaiele amestecate, care nu intră în circuitul reciclării: deșeuri alimentare, haine vechi, baterii folosite, geamuri sparte, bucăți din case vechi. Iar groapa crește, crește, pînă cînd ajunge, în cîteva zeci de ani, o formă de relief în sine, un deal de 60-70 de metri în înălțime. Un ­deal de gunoi, se înțelege! Filosofînd superficial pe tema gunoiului, aș putea spune că groapa care se transformă în ­deal își depășește condiția, deci trebuie să piară, conform tiparelor tragediei. Atunci este momentul cînd municipalitățile declară că gata, este de ajuns, nu putem sta cu gunoiul în casă, mai ales că orașul s-a extins, deci închidem groapa și o ecologizăm. Lumea se bucură, orașul va fi mai curat! Și, într-adevăr, groapa se închide, este echipată cu dispozitive de ecologizare, iar mașinuțe verzui încep să-și facă treaba cu meticulozitate de insectă.

Rareori închiderea unei gropi de gunoi coincide cu încetarea producției de mizerie într-un oraș. Căci modul de viață bazat pe consum, pe desfacerea de ambalaje și aruncarea acestora la grămadă cu orice altceva continuă, în ciuda eforturilor de a conștientiza importanța responsabilității individuale și a reciclării. Este greu să reciclezi, iar noi vrem să trăim ușor, nu i așa, pentru că oricum viața are destule greutăți! Și atunci, ceva mai departe de oraș și mai aproape de un sat mai puțin vigilent, o nouă groapă de gunoi, mai mare, își începe drumul lent, dar sigur, către cerul din ce în ce mai prăfuit, către depășirea propriei condiții, pe care doar nebunia colectivă a consumului individual nesăbuit o face posibilă… 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.