Grupuri și vîrste

A existat o lungă perioadă din viaţa mea în care mi-am dorit, asiduu, să fac parte dintr-un grup. Să trăiesc în colectivitate. Să fiu doar o umilă părticică dintr-un întreg, la prima vedere alcătuit din mai mulţi, dar, de fapt, o singură... entitate. Toţi pentru unul, unul pentru toţi, uniţi în simţire... 

În facultate, exact cînd făceam demersurile necesare să intru în ceea ce mie mi se părea cel mai cool grup al momentului, m-am îndrăgostit şi nu mi-am mai petrecut nici o zi din viaţă cu respectivii oameni. Tot în studenţie, de cîte ori ieşeam la bere, socializam cît socializam şi, deodată, nu ştiu cum se făcea, dar deveneam mai curînd spectator al oamenilor de la masa la care stăteam. Aş spune că mă ridicam cumva... desupra – dacă nu ar suna fals superior sau paranormal: în sensul că, după un timp, nu mai participam de-a dreptul la discuţii, doar observam... 

Să fi fost inadaptabilă? Autistă? Cert e că, după ani, constat că mi se întîmplă aproximativ acelaşi lucru. De cîte ori mă aflu în mijlocul unor comunităţi extinse, pe care, de altfel, mi le doresc, nu prea ştiu să mă port: mă simt stînjenită. Nu ştiu dacă să fiu eu fata cea bună care să intre în vorbă cu toată lumea, să se ducă de la unul la altul şi să se prezinte, politicos şi aparent casual, cu niscaiva vorbe de duh... Am practicat „sportul ăsta“ în adolescenţă: şi am constatat că, de cele mai multe ori, reciproca nu e valabilă. Ceilalţi nu-ţi întorc, de fiecare dată, politeţurile, atitudinea voit optimistă şi comunitaristă... Se ştie, iarăşi, că lucrurile nu trebuie făcute pentru recompense sau reciprocitate (ori alte plicticoase cuvinte începînd cu „re“), ci în sine. Dar cine poate avea tăria să acţioneze astfel, de fiecare dată...? Anul acesta, prin diversele peregrinări, am încercat să fac acelaşi lucru cu un grup care mi s-a părut... posibil. M-am aşezat la masa lor practic autoinvitîndu-mă şi am încercat să particip la discuţie (care discuţie, ce-i drept, avea obişnuita tentă de bîrfă pe teme de sex şi relaţii, aşa cum şade bine în vacanţă...). După 20 de minute am plecat, nemaireuşind să mimez o atitudine complezentă... 

Într-o altă călătorie, a trebuit să-mi petrec cîteva ore bune, de fapt aproape o întreagă zi, cu un grup numeros, de cca 30 de oameni, din care cunoşteam maximum patru. Nu voiam nici să am eu iniţiativa, ca să nu pară că sînt prea dornică de socializare, nici să nu fac nimic, rămînînd, astfel, complet izolată. Aşa că am făcut cum era mai rău, în opinia mea: am combinat fără entuziasm cele două metode. M-am ales, astfel, cu multe momente moarte, de observaţie prelungită asupra unor persoane pe care nu ţineam neapărat să le observ; şi cu cîteva cunoştinţe noi care, în mod esenţial, nu mă interesează... 

Desigur că exagerez, lăsîndu-mă pradă mizantropiei care pîndeşte de undeva, din umbră: printre cunoştinţele nefericite, s-au numărat, de fiecare dată, şi unele interesante sau încîntătoare... Ideea, însă, a unei astfel de socializări este să-i stăpîneşti tehnica şi să nu o iei foarte în serios, să o faci detaşat, profesionist, fără să cauţi în ea adevăruri absolute sau problematizînd obsesiv... 

Oricum, există diverse metode de a supravieţui în mulţimi nedorite, dintre care: să-ţi iei mereu o carte cu tine şi să te plimbi cu ea aproape de „inima“ mulţimii, dar totuşi suficient de departe încît să nu fii obligat să iei parte la conversaţii dacă nu vrei; să evoci interesul profesional, dacă vrei să vorbeşti mai mult şi mai îndeaproape cu cineva nou şi interesant; să faci pe prostul şi să ceri informaţii care, în mod esenţial, nu te interesează, numai ca să vezi care-i atmosfera şi cum „se prezintă“ unii şi alţii; să comentezi eventual negativ, dar cu inflexiuni pozitive, ce ţi se oferă de către organizatori, ca să ai un pretext de pseudosolidarizare... 

Soluţii ar mai fi... De fapt, toate cele de mai sus sînt valabile, în general, doar la începutul contactului cu o nouă minimulţime. După un timp, te adaptezi, într-o oarecare măsură, oricît ai fi de ciufut... Iar un grup devenit, din nou şi oarecum ostil, vechi şi întrucîtva familiar e mai uşor de gestionat.