Greaţa şi viaţa
Rima din titlu e cam de prost-gust, ştiu. Din fericire, sintagma de mai sus nu se referă la nimic figurat. Ci, pur şi simplu, la anumite momente de rău fizic, organic, care, vrînd-nevrînd, mi-au „marcat“ viaţa.
Acum cîteva zile s-a întîmplat iar: mi-a fost atît de rău, încît nu am mai ştiut de mine, de-a binelea. Nu mai contează de la ce, ci contează că am scăpat. Şi încă destul de repede: a fost un rău scurt şi fulgerător (probabil m-am otrăvit cu o brînză luată din piaţă), care m-a doborît, m-a făcut să uit de mine cîteva ore (eu nu mai eram, eram doar dizolvată în senzaţia scîrboasă, copleşitor de concretă, cu gust acru şi aparenţă întunecată şi ameninţătoare). După ce s-a… consumat, parcă n-ar fi fost nimic: vechea realitate a revenit treptat, treptat…
Nimic prea interesant pînă aici. Ci chiar dezgustător. Doar că, după povestea asta, am realizat cum o parte din istoria vieţii mele se construieşte pe asemenea senzaţii: pentru că sînt extreme, respectivele senzaţii se asociază cu momente importante ale vieţii. Nu răul îl ţin minte, ci istoriile ce se leagă de momentul lui. Scîrbos sau nu, răul le-a scos din anonimat şi a marcat, abrupt, ruperea fluxului temporal.
De pildă, cînd eram mică, îmi plăcea îngheţata de ciocolată. Nimic special pînă aici, chiar tipic pentru aproximativ orice copil. Într-o zi, cînd aveam vreo 12 ani, am mîncat atîtea parfé-uri de ciocolată, încît nu mai pot să-mi amintesc numărul lor. Asta, iarăşi, nu ar fi nimic. Doar că după ele mi-a fost atît de rău, încît însăşi ideea de îngheţată cu ciocolată sau orice prăjitură cu ciocolată a ieşit din mintea şi chiar din imaginaţia mea. De atunci încolo, am trecut într-o adolescenţă fără ciocolată.
Nici pînă aici nu ar fi mare lucru. Dar, dacă îmi amintesc mai bine contextul în care s-a produs „evenimentul“, poate fi: acesta s-a întîmplat într-o casă pe care părinţii mei ar fi putut s-o obţină, pe vremea lui Ceauşescu, dar nu au reuşit, pînă la urmă. Un apartament destul de spaţios, într-un bloc vechi din centru, în care locuise o prietenă care rămăsese în străinătate. Apartamentul respectiv era, evident, altceva decît cel din Şoseaua Giurgiului, unde locuiam noi. Dar, pentru mine, cel din Giurgiului era idealul, iar cel din centru – un loc tenebros, un spaţiu al groazei şi al unei schimbări pe care nu mi-o doream deloc. Greaţa de ciocolată era şi cea de sfîrşit al unei utopii de familie (celei mai puternice în ce mă priveşte).
Un alt rău, aproape la fel de acut, îmi amintesc că m-a cuprins atunci cînd am fost, pe vremea lui Ceauşescu, la Sala Palatului să văd Pe aripile vîntului, pe la mijloc de ani ’80. Aveam vreo 13 ani, cred. Spectacolul era un mare eveniment, nu mai văzusem pînă atunci filmul în România. Ţin minte că, pe măsură ce acţiunea filmului înainta, febra şi răul meu creşteau, într-o perfectă paralelă. Cînd, în final, Scarlett nu a rămas cu Rhett, dezamăgindu-mă pe mine şi pe multe alte persoane de acelaşi sex, n-am mai putut să mă ţin pe picioare. Dacă aş vrea să bat cîmpii, aş spune că răul de atunci era generat de veşnicele inadvertenţe bărbaţi-femei, cu tot amorul.
Mai tîrziu, cînd eram gravidă, am cumpărat, într-o zi, cu nişte prieteni, o pizza de la fostul Trifoiaş, actualul Mc-Moni’s. Nu ştiu ce era cu ea, dar mi-a fost, iarăşi, atît de memorabil rău, încît tot mitul ieşitului la pizza, în general, s-a dus pe apa sîmbetei (e drept că s-a mai remediat, în timp, cu Pizza Hut şi Unico Vero). De asemenea, cu respectivii prieteni, lucrurile nu au mers chiar bine. Răul a marcat sfîrşitul unei etape, atît în prietenie, cît şi în ieşiri…
Pe cînd alăptam, un alt rău, de la un pateu cu carne, de pe Lipscaniul de atunci, a însemnat sfîrşitul libertăţii mele stradale, de consumator de dugheană.
Acum, faimoasa (pentru mine!) brînză şi urmările ei nu au rămas lipsite de semnificaţii: ele reprezintă sfîrşitul mitului (dacă a existat vreodată) economiilor şi al locurilor mărunte, ieftine, dar fabuloase.
Nu pot decît să închei dorindu-mi ca asemenea momente fiziologice, dacă nu să dispară complet (ceea ce, evident, nu va fi posibil), măcar să nu mai marcheze nimic (esenţial). Sau să le uit.