Granițele viitorului

Cu cincisprezece ani în urmă, cînd prietena mea încerca să mă convingă să o urmez în demersul ei de a se stabili definitiv în Canada, îi răspundeam că nu pot trăi printre străini, oricît de performanţi, de bine aşezaţi şi de civilizaţi ar fi. „Nu rezist printre biografii străine de a mea, ar trebui să explic la tot pasul de unde vin, ce e comunismul, de ce îmi vine încă să cumpăr banane cu kilogramele, de ce libertatea mi se pare un miracol. Şi-apoi, cei din ţara mea au mai multă nevoie de ceea ce am învăţat eu mai bine să fac, decît străinii.“  

Astăzi argumentele mele de atunci mi se par jalnice. Copiii de ieri, din preajma mea, au ajuns la vîrsta pe care o aveam atunci cînd mi se propunea varianta emigrării, şi-mi pun aceeaşi întrebare: „Să plecăm sau să rămînem?“.

Într-o ţară normală, civilizată, soluţia emigrării ar trebui să fie una individuală: te duci în străinătate pentru vîrful performanţei – şcolare, profesionale –, pentru o climă mai blîndă, un partener care promite să fie pe viaţă, un peisaj la care ai visat din copilărie. În România, soluţia emigrării pare a fi una a supravieţuirii.  

Ce-i poţi spune unui tînăr aflat pe băncile facultăţii, despre viitorul care-l aşteaptă în ţara lui? Despre certitudinile pe care le poate folosi în demarajul unei cariere, al formării unei familii? Despre ce şanse îi poţi vorbi, astfel încît să nu pari naiv? Sînt trei răspunsuri posibile. Primul sună cam aşa: „Da, lucrurile merg prost în ţară, dar dacă fiecare şi-ar face treaba la locul lui de muncă, atunci lucrurile ar merge mai bine“. Dacă lucrurile stau aşa, dacă prosperitatea unei ţări nu depinde decît de felul în care poporul îşi face datoria la serviciu, atunci Germania ar fi renunţat de mult la guvern, parlament şi preşedinte. Şi-apoi, nu-i poţi spune unui tînăr din România: „După ce termini facultatea, dă-i drumul la o afacere, las’ că va trebui să plăteşti vreo cinci sute de feluri de taxe, tu pune-ţi capul la contribuţie, munceşte de dimineaţă pînă seara şi vei reuşi să fentezi falimentul în fiecare lună“. Sau: „Fă-te profesor în ţara ta, vei trăi cu un salariu de mizerie, nu vei reuşi să-ţi întreţii o familie, dar fii performant şi-ai să fii fericit.“  

Al doilea răspuns ar fi cel în care pomeneşti despre culorile vii ale ţărilor bogate. Despre cît cîştigă tinerii plecaţi acolo, ca şi despre ţările care îi adoptă cu legi prietenoase, stimulative. Uităm însă să vorbim şi despre costurile acestor plecări pentru protagoniştii înşişi şi familiile lor: cît de grea e despărţirea de rude şi prieteni; cîte eforturi fac părinţii ca să plătească taxe, covîrşitoare pentru salariile lor, taxe pentru şcoli mai bune din alte ţări, pentru că cele din ţară sînt ineficiente; cît de greu este ca părinte să accepţi varianta ca, pe termen lung, să-ţi vezi copilul doar o dată pe an; cît te costă emoţional statutul de emigrant, dezrădăcinarea. Toate acestea pentru că eşti forţat să pleci, şi nu pentru că alegi să pleci.  

Şi, în sfîrşit, al treilea, este cel prin care ar trebui să-i poţi spune tînărului care te întreabă despre viitorul lui în România: „Rămîi, mizează pe ţara asta şi pe viitorul tău în ea. Rămîi, fiindcă aici vei avea posibilitatea să-ţi împlineşti visurile: sînt legi care-ţi vor stimula iniţiativele, care-ţi vor proteja achiziţiile şi munca, familia şi viaţa, ai încredere în cei care ne guvernează, vor avea pentru tine şi copiii tăi şcoli comparabile cu cele din străinătate, spitale utilate la cele mai înalte standarde, justiţie incoruptibilă. Rămîi, ai pentru ce să rămîi“. Există cineva care are curajul să promită asta? 

Maria Iordănescu este psiholog.