Grădiniţa, sînul cald al familiei
Am citit, pe Internet, Tribuna învățămîntului, „revistă națională de știință, educație și cultură“. Dincolo de numele ei (o metaforă cam ruginită prin folosire abuzivă), este o publicație necesară comunității didactice și nu numai: paginile ei cuprind informații despre legislație și reformă, interviuri cu personaje importante în destinul învățămîntului românesc, reflecții despre soarta școlii (de la catedră sau din instituțiile guvernamentale), portrete de educatori mai vechi sau mai noi etc. Pe scurt, o revistă utilă pentru toți cei care vor să știe cum stă treaba prin educația românească.
Există, desigur, și o secțiune rezervată contribuțiilor cadrelor didactice. Citindu-le, ajungi din nou la concluzia că există o fatală legătură între brambureala din sistemul de învățămînt și brambureala din articolele scrise de profesori sau educatori: informații luate cu lopata de pe Internet și azvîrlite neglijent pe hîrtie, greșeli de ortografie sau dezacorduri, idei prost orînduite, lipsă de originalitate și, peste toate, același autoportret al profesorului, famelic, dar cu idealuri înalte, aflat mereu în plină misie sacrificială.
Într-un text care prezintă greșelile făcute de dascăli și de părinți în educația curentă a copiilor, un text cu un vocabular cam sărăcuț, dar scris onest, autoarea explică importanța pe care o au semnele de afecțiune arătate copiilor: „Învăţătorul nu uită niciodată că trebuie să zîmbească, să lase la uşa clasei toate problemele personale şi să fie mentor şi prieten pentru elevii săi. Dacă zîmbeşte, zîmbetul se va întoarce aproape mereu. Zîmbetul şi rîsul întăresc sistemul imunitar, apără de boli, inspiră idei, atrag prietenii şi înfrumuseţează viaţa.“ Altfel spus, dacă le zîmbești copiilor, scapi de gripă, te lasă durerea de șale și ți se dezvoltă creativitatea.
O învățătoare explică, într-un alt articol, de ce, în opinia domniei-sale, mutarea clasei pregătitoare la școală este o ideea proastă. Trebuie spus că unele dintre problemele descrise de dînsa sînt reale: școala nu este pregătită suficient, nici logistic, nici cu resurse profesionale, pentru a ușura trecerea copiilor de la viața preșcolară la cea școlară. Din păcate, însă, felul în care sînt expuse argumentele în acest text face imposibilă o reflecție coerentă asupra soluțiilor, lăsînd în urmă doar melancolie: „Sînt de părere că introducerea clasei pregătitoare în școală nu a fost cea mai bună alegere. La vîrsta de 6 ani nu toți copiii sînt apți pentru intrarea în școală. (…) În momentul în care sînt privați de copilărie de la vîrste atît de fragede, nu pot fi numiți încă elevi. Ce rost are să iei copilul din grădiniță, din sînul cald al familiei și să-l duci, de la o vîrstă așa fragedă, brusc, în alt mediu? Ce rost are orarul clasei dacă elevii au toate materialele, auxiliarele la școală? (…) Eu, personal, îmi duc misiunea pînă la capăt, mă voi stinge luminînd pe alții, voi face tot ce îmi stă în puteri să ajut copiii, să-i instruiesc, să mă joc cu ei, să le fiu și mamă, și soră, și învățătoare, și educatoare, și tot ce mai implică acest lucru.“
Desigur, din portofoliul dascălilor nu puteau lipsi lucrări despre eforturile făcute la clasă pentru „păstrarea identității naționale“. Numai că textele cu pricina sînt scrise într-o păsărească obositoare, necruțătoare cu limba română și spiritul ei: „În faţa evoluţiei rapide, a accelerării cunoaşterii umane, Grupul de tradiţii «Muguri de Anin» propune păstrarea şi reconsiderarea valorilor culturale tradiţionale. În acest sens, am formulat un set de «indicatori de pertinenţă» a curriculumului la decizia şcolii, cu aplicare la cursul opţional «Tot ce-i românesc nu piere!» (eu zic că mai piere din cînd în cînd, dar să nu ne întristăm, fiindcă asta se întîmplă și pe la francezi, şi pe la nemți, şi pe la americani – n.a.). Viaţa este adesea o sursă de conţinuturi pertinente, susceptibile de a fi trăite şi exploatate altfel decît în cadrul strict al sistemului şcolar. (…) Prin stabilirea şi derularea acestui opţional de tip transdisciplinar, tradiţiile şi valorile naţionale sînt revendicate şi redobîndesc onoarea de a fi izvoare vitale ale unui curriculum adaptat nevoilor societăţii.“ Ce poți să zici? Mai „pertinent“ nici că se poate.
Tot la capitolul „Ai noștri sînt mai buni decît ai lor“, un alt profesor dă lista clară a contraindicațiilor în materie de lectură: „Lectura nu trebuie făcută la voia întîmplării. Nu o să începem în nici un caz să-l citim pe Goethe în original cîtă vreme nu-i cunoaștem temeinic pe Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Arghezi, care sînt mai legați de sufletul nostru, ne deschid ochii și inima către celelalte piscuri ale artei literare mai bine decît oricine.“ Eu, una, dacă întîlnesc un copil gata să-l citească pe Goethe în original, n-am nimic împotrivă să îi mai amîn oleacă întîlnirea cu Ozana cea frumos curgătoare. Că n-o fi foc!
Maria Iordănescu este psiholog.