Grădinarul care plimbă copiii

Revistele didactice conțin, în mare parte, articole scrise de dascăli despre educație, psihologia copilului, metode moderne de predare, rolul școlii în comunitate și în familie etc. „Răsfoindu-le“ – marea majoritate a lor sînt pe Internet –, îţi poți face, deci, o idee despre nivelul intelectual și profesional al comunității profesorale din întreaga țară. Și iată la ce concluzii – cîteva dintre ele – poți ajunge: 1) În lipsa reformei, a unei viziuni unitare și a unei susțineri de la vîrful educației, dascălii și-au luat soarta în propriile mîini: încearcă, pe cont propriu, să deslușească ce se întîmplă cu educația pe mapamond și în țară, analizează – fiecare cum poate – „mutațiile“ pedagogice din lumea modernă, se străduiesc să aducă în spațiul autohton idei și programe inovatoare. E un lucru bun. Dar sînt singuri în acest efort, și, de la distanță, pare mai curînd un efort de supraviețuire decît unul de dezvoltare profesională. 2) Textele cadrelor didactice de așa-zisă cercetare psihopedagogică, cele care ar trebui să aducă cele mai importante contribuții personale în domeniu, sînt și cele mai slabe din punct de vedere al conținutului, dar – vai! – și al exprimării. Mai precis: multe dintre ele sînt simple compilații din manuale de psihologie sau pedagogie, în care sînt explicate, banal, teme sau termeni pe care oricine le poate găsi cu un click pe Internet sau răsfoind cărțile de specialitate. Te întrebi, pe bună dreptate, pentru ce sau pentru cine scriu acești dascăli articole lungi de patru-cinci pagini despre atenția distributivă, de exemplu, sau despre dezvoltarea creativității la vîrsta preșcolară. Repet, fără nici un aport din experiența proprie. Mai apoi, autorii textelor au prostul obicei de a introduce în desfășurarea lor, pentru a le da o oarecare greutate „științifică“, nume mari din pedagogia, psihologia sau literatura universală. Dar cînd te uiți la bibliografia anexată, constați că Thomas Carlyle, Jean-Jacques Rousseau, Tudor Arghezi, Voltaire sau Jean Piaget sînt, strict, colaboratori ai revistei Tribuna învățămîntului sau ai tratatelor românești de pedagogie de după ’89. Toate citatele provin din aceste surse.

Trec, însă, la cea mai gravă deficiență: aceea a felului în care se exprimă dascălii în articolele lor. Cîteva exemple (precizez că ele sînt culese de pe site-ul didactic.ro):

Articol despre conflictele dintre profesor și elev și cum pot fi ele evitate. Iată cum începe: „Incipitul acestui eseu va încerca să definească conceptul de conflict, însă în termeni metaforici: o floare a suspinului, o tornadă umană, o discordie constructivă. (…) Conflictul face parte din categoria comportamentelor antisociale şi ia naştere în momentul în care indivizii sînt de altă părere, iar unul des întîlnit ar putea fi neînţelegerea dintre cei care le-au dat viaţă discipolilor şi cei ce le formează acestora caracterul şi nivelul de cunoaştere pe băncile şcolii. (…) Creatorul şcolarului are senzaţia că acesta este mult mai capabil decît este evaluat de către cadrul didactic.“ Şi iată finalul: „Dacă viaţa n-ar conţine şi situaţii problematice, de fiecare dată noi, aceasta ar fi un bine continuu, lipsită de sens şi prozaică.“ Ceea ce, evident, ar fi un dezastru…

Un alt articol, în care descrierea relației ideale dintre profesor și elev pare desprinsă din site-urile care oferă gratis consiliere matrimonială: „Totul se întemeiază pe dorinţa reciprocă de apropiere, de împărtăşire a gîndurilor, frămîntărilor, aspiraţiilor. Între cei doi parteneri apar respectul, ajutorul, tandreţea, fidelitatea, vigoarea, surpriza, fiecare îşi păstrează demnitatea şi dreptul de a fi el însuşi. Partenerii se bucură că sînt împreună, că au ce să-şi ofere, că se acceptă aşa cum sînt, nimeni nu se simte stingherit sau inhibat.“

Text despre importanța cunoașterii limbii române. Impresionat de măreția subiectului, dascălul-autor se pierde cu firea și cu logica, cu subiectul și cu gramatica: „Cum un lucru bine învățat de la început este reținut și știut toată viața, e necesar ca ortografia limbii române este foarte importantă pentru învățarea corectă a acesteia, încă de la cea mai fragedă vîrstă. Deși se pare că un vorbitor de limba română stă foarte bine și cu ortografia limbii, s-a constatat că la sfîrșitul perioadei de școlarizare au numeroase probleme în acest sens.“ În paragraful următor, uită de la ce a pornit – de la limba română, adică – și trece, cu lacrima grea, la misia dificilă de dascăl: „De fapt, care este menirea dascălului? Să modeleze personalităţi viitoare, să lumineze sufletul şi mintea copiilor prin puterea cunoaşterii şi, nu în ultimul rînd, să însufleţească noţiunile pe care le predă, dezvoltîndu-le în stropi de iubire. (…) Oamenii adevăraţi ai învăţămîntului care împlinesc acest transfer sînt ca nişte lumînări care încet se sting, luminînd pe alţii, într-un tainic şi profund metabolism lăuntric. (…) Educatoarea este ca un iscusit grădinar care continuă plimbarea copiilor prin cîmpia de cuvinte a universului preşcolar, oferă darul strălucirii viitoare unei flori care la finalul drumului, atinsă de bagheta nevăzută a cerului se transformă în om.“ Fără comentarii. 

Maria Iordănescu este psiholog.