Golul și dependențele

29 octombrie 2019   Societate

Sînt momente în care simți că nu mai faci față. Că nu mai faci față în general, lumii din jur și acelorași gesturi mărunte. În care e cîte ceva care te copleșește prea acut și de care încerci să scapi cu tot dinadinsul.

Veți zice că e vorba de depresie. Nu neapărat. Nu de la început, cel puțin (sigur, multe se pot transforma în depresie). E mai curînd vorba de o nevoie de reconfigurare a întregului tău sistem de supraviețuire. Sînt oameni și situații care te obligă să faci asta, dacă vrei să supraviețuiești.

Un prieten mi-a spus că în aproximativ două săptămîni poți să-ți schimbi obișnuințele, stilul de viață. Desigur, cu voință. Eu cred că e nevoie de un pic mai mult, dar, într-adevăr, primele două săptămîni sînt „de foc“. Așa cum computerul te informează uneori că nu poate porni pentru că se resetează, la fel se-ntîmplă și cu tine. Doar că restart-ul nu durează doar cîteva ore, ci cîteva zile ori chiar săptămîni.

În momente din astea critice, înainte de orice posibilă resetare, în tine se creează un gol. E ca și cum recycle bin-ul tău ar absorbi tot ce ține de vechiul sistem dăunător și eșuat. Ca și cum ar hotărî cu de la sine putere că e mai safe să dea delete vechilor norme de supraviețuire. După ce se-ntîmplă chestia, aproape automat și, desigur, nu fără reminiscențe, urmează un lucru care poate părea înspăimîntător (deși, dacă stai să cugeți, poate fi chiar benefic): apare un gol. Vid. Blanc.

Respectivul gol îți lasă o senzație de frig, de vînt care-ți intră oase și nu-ți mai iese. Oricîte pături și plăpumi ți-ai trînti peste tine, senzația nu se duce. Golul e ca un contur dintr-o carte de colorat care nu-ți indică ce culori să folosești, nici cît și unde să le pui exact. Așa că, dacă vrei să scapi de frigul din oase, n-ai decît să încerci să-l umpli, pe legea ta.

Ori alegi să-l colorezi pe tot odată, de pildă într-un galben strălucitor ori într-un roșu profund. Ori îl colorezi pe secțiuni, fiecare bucățică în altă nuanță, după chefurile de moment. Primele încercări de umplere sînt strict fizice: dacă vrei să nu-l mai simți, primul impuls e să bagi ceva în tine care să-l umple. Și începi să mănînci. Nu rațional, ca n zilele în care n-ai treabă cu vreun gol. Ci haotic, amestecat, una peste alta, dulce cu sărat, cu o tentă de acru. Înghețată cu frișcă și cartofi prăjiți, mîncare chinezească, o supă de roșii și apoi, repede, ceva sănătos, gen broccoli ori brînză de vaci. Turnate în tine una după alta, nu după nevoi, ci după stări, într-un amalgam aleatoriu, toate combinațiile astea doar par că astupă golul. Sau îl astupă temporar. Între timp, trupul, devenit simplu recipient, începe să se revolte împotriva regimului ăstuia de îndopare rapidă. Frica de revolta trupului te face să încerci alt tip de umplere.

Oricînd e la îndemînă alcoolul. „Demonul alcool“, vorba cîntecului, dar și prietenul alcool, cînd ai chef să fie așa, cînd îi dai voie să fie așa. Poți doar cocheta cu el, zici. Cel puțin așa crezi. Un pahar de prosecco, un cocktail, un pahar de vin alb, așa cum îi vezi pe cei din filme că mai beau seara, înainte de culcare, romantic sau de inimă rea, ce mai contează, ideea e că n-au nimic. Dacă ei pot... Alții beau o halbă plină de spumă, ori un whiskey cu foarte puțină gheață, à la cam uitatul JR Ewing, ca să nu mai vorbim de a sa Sue Ellen. După paharul respectiv, iarăși, golul pare să se umple: măcar pînă la o treime, cu lichide care bolborosesc, precum cele ale vrăjitoarelor din filmele de Halloween. Sau, chiar dacă nu se umple cu adevărat, măcar nu mai observi golul, fiind amețit și plutitor.

Din păcate, povestea se repetă: ca și în cazul mîncării, trupul își cere drepturile. La un moment dat, se scutură de tirania amețelii plăcute, care relativizează totul și duce lucrurile într-un derizoriu la îndemînă. E drept că amețeala devenise deja neplăcută și fusese înlocuită cu clasicele dureri de cap, grețuri etc. Dacă îndoparea trupului, fie ea solidă sau lichidă, se dovedește cu dus-întors, nu-ți rămîne (sau cel puțin așa pare pe moment) decît să încerci să-ți umpli mintea și spiritul.

Aici pare mai complicat, dar există și metode simple și la fel de stupide: cel mai ușor e să recurgi la îndoparea cu imagini. Nimic șocant, totul idilic, menit să astupe orice posibilă deschidere la neant. Mesaje pozitive, puzderie de floricele, la propriu și la figurat, idile care sfîrșesc cu happy-end, ființe supranaturale drăgălașe și neconflictuale. Totul, în general, neconflictual. De murit nu moare aproape nimeni – doar personajele negative, dacă e inevitabil. Filmele de pre-Crăciun de la Diva, care se succed deja neîncetat, îndeplinesc cam toate condițiile.

Pe scurt, o spălare pe creier deliberată. Un soi de sinucidere intelectuală. Da, funcționează. Pe termen scurt. După un timp, mintea și spiritul se revoltă și ele, precum trupul. Se scutură cu foșnet de atîta roz, ba chiar îl vomită. Pentru ca apoi, în cele mai multe cazuri, să înceapă să vadă luminița de la capătul posibilului tunel. Ba chiar sînt în stare să se bucure de o binevenită, în cele din urmă, nuanță de cenușiu.

Mai multe