„Gîturi de curcan. Se vînd: un gît subţire, unul gros“

Mi-a fost dat să ajung la piaţa de la BIG Berceni. Şi-ntr-o vitrină ce-mi văd ochii? Scria: „Gîturi curcan. Gîturile se vînd: unul subţire, unul gros“. Am stat, vorba aia, ca ţaţa în mijlocul pieţii. Prima reacţie: se rîde de mine? Apoi, încet-încet, mi-am dat seama că nu-i de joacă. Afişul ascundea: practică, proceduri, sistem, pragmatică. Am privit minute în şir gîturile. De două-trei ori, vînzătoarea mi-a şi zis: „Doriţi ceva? Cu ce vă servesc?“. Rămîneam singur în faţa cîntarului. Şi nu-i ceream nimic. Cum să-i explic că mă fascinaseră „gîturile“? E clar, curcanii au gîturi diferite. Vînzătoarea a observat că i se cereau „mai groase“. Motivul: „din gros“ poţi să te alegi cu mai multă carne. O, şi sper că ştiţi cît de gustoasă e carnea de pe gît. Savuroasă! Tocmai fiindcă te lupţi cu seria de oscioare de pe gît. Deci, la preţ mic, 5-6 lei, se cerea „mai gros“, asta însemna că, dacă luai o jumătate de kilogram de „mai groase“, puteai, fără doar şi poate, să saturi doi flămînzi. Ce se-ntîmplă cu gîturile? E ca la peştele cu oase. Mai ales dacă ţi-e foame! Nu, nu văd cum ţi-ar fi poftă de gîturi de curcan. Dar pot fi semeni cu poftă de gîturi de curcan. Uite, mie mi-e poftă de peşte-crap. Ţi-e foame, spun, şi te apuci de gîturi. Poate fi gît cu cartofi prăjiţi, poate fi o ciorbă de legume cu gîturi, chiar şi o incredibilă mîncare de castraveţi muraţi cu gîturi sau, poftim, mîncare de gutui cu gîturi. Şi cum te apuci să mănînci, că ţi-e foame, exact procedura de a te lupta cu gîturile (alegerea fîşiei de carne de pe schelet) transformă pofta de lup într-o manipulare. Fiziologia „se strînge“ într-o simplă procedură. Dacă dai cu multă pîine, un gît gros astîmpără foamea pe-o zi. În cazul unui gît subţire s-ar putea să ai o cheltuială neprevăzută cu pîinea.