Gică Contra

Mai ţineţi minte, din copilărie, o povestioară tembelă despre „fetiţa care l-a luat pe nu în braţe“? Mă rog, era vorba despre o fetiţă care nu făcea nimic din ce era rugată pentru că era ocupată să-l ţină în braţe pe „nu“, care scăpase dintr-o călimară de scriitor. (Ţin minte că încercam constant să-l vizualizez pe acest „nu“ şi-mi ieşea cumva un „nu“ caligrafiat în negru cu înflorituri baroce de condei şi teribil de agitat în braţele fetiţei aceleia.) 

Mi-am amintit povestea asta după ce am citit deunăzi o critică devastatoare la noul roman al americanului Jonathan Franzen, Freedom, apărut în Statele Unite undeva la finele lui august. Spun „devastatoare“ nu neapărat pentru că argumentele recenzentului respectiv ar fi fost (toate) întemeiate fără putinţă de tăgadă, ci pentru că textul mustea de răutate. Criticul ţinea strîns în braţe un „nu“ scris de data asta cu majuscule, greu şi fără de nuanţe. Textul era scris de parcă bietul Franzen i-ar fi sedus omului nevasta, i-ar fi suflat un post bine plătit de sub nas, i-ar fi furat hainele şi portofelul şi l-ar fi lăsat apoi, gol, lîngă un onorabil salon de nunţi din Midwest. Ideea generală era că personajele romancierului sînt atît de banale că nu fac decît să tragă în aceeaşi banalitate şi scriitura lui. Desigur, tot ce a moşmondit Franzen vreme de vreo nouă ani la romanul ăsta – şi la altele ale sale – a fost teribil de apreciat de alţii; cititori şi critici deopotrivă. Laolaltă cu cinstita porţie de adoraţie vine, implacabil însă, şi scuipatul în ciorbă. 

Naşterea lui Gică Contra se petrece fără mari convulsiuni. O temă mai mult sau mai puţin de interes public sau măcar obsedant de prezentă, şi pruncu-i gata. O tînără îşi rupe coloana, după ce se aruncă în Dîmboviţa cu un pian meşterit acasă cu prietenii, într-un concurs organizat de compania care produce Red Bull. Lumea începe să se întrebe cum e cu siguranţa la concursurile astea, ce spun organizatorii, unde şi cînd se termină asumarea propriei răspunderi şi altele asemenea. Gică vine şi zice: „Aşa i-a trebuit, o proastă. Hahaha! Red Bull cu whisky e bun!“. Nişte domni fac Marţi după Crăciun – un film despre o relaţie adulterină. În sala de proiecţie, personajele cu eternele eşarfe înfăşurate de o mie de ori la gît, băieţi cu pălăriuţe, fete care flutură din plete din două în două minute, în scaunul din faţa ta, de apuci să vezi tot filmul printre perdele de păr, ca-ntr-un horror japonez. Una dintre primele întrebări adresate celor care au făcut filmul: „Da’ de ce n-a fost lansat de Crăciun?“. 

Un stomatolog din Miercurea Ciuc lasă cabinetul pentru munca de voluntariat în cele mai sărace părţi ale lumii. Munceşte alături de alţi medici, să salveze necăjiţi din Ciad, Rwanda şi Nepal. Aflăm istoria unui copil de cinci luni aflat pe moarte pentru că nu fusese spălat niciodată. Iată şi primul comentariu. Luat cu „copy-paste“: „Numai in Romania am văzut un stomatolog cu «expertiză» şi cu stetoscop să asculte «plămînii» si «inima»… sînt cu adevărat o mare natiune, daca formam oameni atit de «expertizati»“… 

O preşedintă a Camerei Deputaţilor vede de două ori mai mulţi deputaţi într-o sală decît vede o ţară întreagă. Concomitent, o tînără politiciană apare la televizor îmbrăcată în zeghe, în semn de protest faţă de frauda din Parlament la votul legii pensiilor. Prin gestul ei ţine partea celor şase milioane de pensionari „îngenunchiaţi“. Are tichia de puşcăriaş pe cap, dar a uitat să-şi scoată cerceii cu mărgăritare.  Unii dintre aceşti Gică sînt inofensivi, alţii – enervanţi, mulţi – distructivi de-a dreptul. Cînd toată lumea se distrează, îţi vor strica cheful. Cînd lumea e tristă, se vor trezi să lălăie inoportun. Gică Contra ăia bunii au ţinut-o gaia-maţu’ că Pămîntul se învîrte în jurul Soarelui (tot degeaba, se pare, după ultimele sondaje), au inventat becul şi au pornit revoluţii bune. Dar, despre ei, altă dată.  

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.