Georg Scherg în Hermannstadt
– la centenar –
Georg Scherg a fost cooptat în anul 1970 în rîndul cadrelor universitare ale Facultății de Filologie și Istorie, înființată cu puțin timp în urmă, la Sibiu. La început, aceasta aparținuse Universității clujene „Babeș-Bolyai“ și și-a obținut (împreună cu alte două facultăți), abia în 1976, independența administrativă, confirmată prin titulatura de Hochschulinstitut Hermannstadt (Institutul de Studii Superioare Hermannstadt). Încadrat în calitate de docent, lui Georg Scherg i s-a încredințat conducerea catedrei de germanistică. Cursurile ținute de el – după cum relatează unul dintre foștii lui studenți – erau chiar captivante. Gert Ungureanu scria în disertația dedicată lui Scherg: „[…] în prelegerile lui, era mereu ceva ce depășea purul conținut, pura informație. Totdeauna găseai în ele și experiență de viață, și ficțiune, și eseu literar“. Facultatea de Filologie și Istorie își avea reședința în clădirea care – fie și neoficial – continua să poarte numele de „Domnița Ileana“. Facultatea a constituit incontestabil nucleul Universității înființate în 1990, care poartă din 1995 numele poetului și filozofului Lucian Blaga. Împreună cu soția sa, Maria, și fiul Sachs Walter, Scherg a locuit ani în șir (pînă cînd a emigrat, în 1990) în cartierul Strand, pe strada Vasile Cârlova. În afară de exercitarea profesiei de predare, cadrelor universitare li se pretindea să participe și la proiecte de cercetare. Georg Scherg a marșat la asemenea cerințe, participînd la congrese științifice și la elaborarea colectivă a unor compendii de istorie literară. Este co-autor la lucrările Die Literatur der Siebenbürgersachsen in den Jahren 1849-1918 (Literatura sașilor transilvăneni în anii 1849-1918) și Die rumänien-deutsche Literatur in den Jahren 1918-1944 (Literatura germană din România în anii 1918-1944). Aceste preocupări nu reprezentau chiar vocația primordială a scriitorului; totuși, și-a respectat îndatoririle academice. Referatele lui competente, scrise într-un stil fluid, atrăgător, se numără printre fragmentele de succes ale celor două cărți de istorie literară. A existat chiar un caz în care se pare că a salutat provocarea de a face cercetare științifică. Acela cînd a luat decizia să aprofundeze și să cerceteze opera epică a lui Traugott Teutsch. Cu decenii în urmă, se ocupase de acest autor cu intenția de a-i consacra o disertație. Evenimentele din timpul Războiului și din perioada postbelică i-au zădărnicit acest plan. Drept corolar al activității lui de academician, istoric literar și eseist, Universitatea „Lucian Blaga“ i-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa (1997). Dar preocuparea sa principală care-l lega de masa de scris a fost în principal dedicată beletristicii.
În perioada petrecută în Hermannstadt – Sibiul acelor vremuri –, i-au apărut nenumărate volume de proză. Romanul Bass und Binsen, 1973, e o evocare extinsă a unui milieu cu contururi vagi, specific vechiului Kronstadt, numele german al Brașovului. E vorba de un roman parabolic, scris într-un stil jucat, al cărui sunet de fond e totuși profund și grav. Așa se prezintă formula narativă a acestui roman. Legenda sașilor brașoveni despre Bass și Binsen, basul uriaș și croitorașul dispărut înăuntrul lui, își dezvăluie sensul în cele două nume cuprinse în titlu: Bass și Binsen, ca semn al efemerului și perisabilului, ceea ce apare explicit și în sintagme uzitate des în limbajul curent, precum „Binsenweisheit“ („la mintea cocoșului“). Întîmplări și personaje din mediul universitar al Hermannnstadt-ului, degajînd o oarecare stranietate, apar într-o compoziție romanescă capricioasă, în cheie ironic-satirică, intitulată Der Sandkasten (Lada de nisip), 1981. Încurcături inerente, de care nu ne scutește viața, destul de problematice, dar nici de o gravitate extremă, urmau să fie înlăturate cu ajutorul unor măsuri administrative. Orice s-ar întîmpla, lada de nisip (citește: institutul de învățămînt superior) are reguli, are obligații și ramificații întruchipate în Sandburg (Castelul de nisip), Sandmann (Nisiparu), Sandkammer (Nisiparnița) și altele similare. Și pe sine șeful catedrei de la Facultatea de Limbă și Literatură se include în acțiunea romanului, numindu-se, cu autoironie amabilă, Knedderlenk (Călăuza furioșilor). Poate ar fi oportun să se semnaleze aici și unele referiri la receptarea prozei lui Scherg de către critică și public. Întinderea evocărilor sale i-a determinat pe unii cititori, destul de numeroși, să-și întrerupă lectura romanului. Germanistul Dieter Roth, care redactase la Editura Kriterion manuscrise semnate de Scherg, s-a întrebat de-a lungul anilor, în repetate rînduri, de ce opera lui Georg Scherg, un incontestabil „virtuoz al limbajului“, pe care lectorul îl numește astfel în propriul său roman, Der müde Lord (Lordul obosit), 2013, nu a produs nici un efect și nici urmări. Răspunsul la întrebarea privind efectul limitat de află cu siguranță în virtuozitatea cu care Scherg mînuia limbajul. Deficitul se datorează, în plus, unei distanțe critice cvasi-absente față de propria creație. Acest virtuoz al limbajului punea în mișcare la începutul unei lucrări un fel de perpetuum mobile și totodată își activa înclinația pentru caligrafie pe care o cultiva cu reală măiestrie, nu doar în sens figurat, ci și în adevăratul înțeles al cuvîntului, ceea ce îl oprea să șteargă sau să renunțe definitiv la un text pus estetic în pagină. Fostul meu profesor de liceu mi-a devenit ulterior profesor și la facultate. Mai tîrziu, am întreținut chiar și unele relații de serviciu cu el. Sînt sigur că nu mi-ar fi luat aceste minore obiecții în nume de rău. Probabil că asemenea observații nu erau în măsură să afecteze loialitatea pe care ne-o arătam unul altuia. El acorda atenție formelor de comportament colegial, da, știa să mențină față de corpul didactic al catedrei de germană și față de autorii din sfera noastră de activitate o relație la fel de amabilă. Pe de altă parte, își dădea seama că nu toți cei care frecventau domeniul literaturii îi erau favorabili. S-ar putea emite ipoteza că Scherg, prin structura și dotarea lui artistică, probabil că fusese sortit cu precădere poeziei lirice. Și mai ales acelui gen care se bazează pe sunetul limbii, ținînd cont și de înclinația sa muzicală.
În perioada petrecută în Hermannstadt, i-a apărut volumul Gastfreundschaft (Ospitalitate), în 1985, dar noi credem că producția lirică din anii 1970 și 1980 a fost mai bogată decît cea cuprinsă în volumul respectiv. Circumstanțele i-au impus – firește, putea fi o opțiune personală – lui Scherg să traducă poezii și proză din română în germană. Pentru un volum Eminescu foarte pretențios, apărut la București, la editura Kriterion, 1975, îngrijitorul ediției, lectorul Dieter Roth, i-a solicitat lui Scherg să traducă un număr mare de poezii eminesciene și rezultatul a răspuns cu brio așteptărilor editurii (după cum reiese din postfața lui Dieter Roth). Din Ion Caraion, cunoscut de Scherg încă din anii de detenție, poetul german a tradus un volum de poezii, Lied, das in der Flöte blieb (Cîntecul rămas în flaut), 1974. Un alt tovarăș de detenție al lui Scherg, Alexandru Ivasiuc, a ajuns, după eliberarea din penitenciar, un scriitor remarcabil. Două dintre romanele sale îi datorează lui Scherg o variantă germană: Im Vorhof der Hölle (Vestibul), 1971, și Die Vögel (Păsările), 1975. Din opera romanescă a lui Marin Preda, Georg Scherg traduce cartea Marele singuratic (Der Einsame, 1976) și romanul lui Nicolae Breban Animale bolnave, apărut în versiune germană sub titlul Kranke Tiere, 1973. Aici ar trebui menționat și volumul De dignitate Europae, 1988, al filozofului Constantin Noica – lucrarea în germană a apărut chiar înaintea ediției românești Modelul cultural european, 1993. În anii petrecuți în Hermannstadt, Georg Scherg a condus cercul literar „urban“, numit așa pentru a diferenția acest cerc de cercul literar temporar al studenților și de grupul de lectură al autorilor dialectali. Cercul a trecut, în cele din urmă, în era Scherg, la lecturi și dezbateri comune în Goldschmiedehaus (Casa Aurarilor) din Kleiner Ring (Piața Mică), lîngă Apothekenmuseum (Muzeul Farmaciilor). Acolo aveau loc lecturi și discuții, chiar în prima sală de la mezanin, care purta ca semn distinctiv stema aurarilor, 1745. Mai tîrziu, cercul literar a funcționat mai ales în strada Josefgasse, mai cunoscută sub numele de Ioan Rațiu. Aici se afla o clădire destinată activităților literare. Asociația scriitorilor din Sibiu își avea acolo reședința și tot acolo se afla și sediul revistei Transilvania. Uneori, ședințele cercului literar se țineau și în clădirea centrală a Institutului de Studii Superioare.
Dar corolarul activității cercului literar l-a reprezentat, fără îndoială, „numărul special Sibiu“ al revistei Neue Literatur, nr. 5, 1972. Georg Scherg însuși a declarat, la începutul stabilirii lui în Hermannstadt: „Încă din tinerețea mea, am simțit o atracție specială pentru Hermannstadt, fără să-mi pot da seama exact care era cauza. Nici nu puteam bănui atunci că îmi fusese scris să-mi desfășor aici activitatea de profesor universitar. Între timp, șederea prelungită și faptul că am slujit cu munca mea acest oraș m-au făcut să înțeleg ce-l deosebește de alte orașe. În afară de farmecul arhitectural și peisagistic, în afară de clima blîndă, e respirația spiritului cu care te însuflețesc orașul și oamenii lui, o deschidere plină de afecțiune pentru inovație și tradiție în toate domeniile culturii, ale literaturii, muzicii, picturii, cercetării științifice. De fapt, a opiniilor, indiferent de diferențele naționale.“ (Hermannstädter Zeitung, 3 septembrie 1971)
traducere de Nora IUGA