Generaţii de sacrificii

Nu mi-a fost foarte clar niciodată ce înseamnă „generaţie de sacrificiu“. Cel puţin la noi în ţară. Se presupune că sacrifici ceva sau pe cineva în numele unui viitor mai bun. Generaţiile de occidentali scăpaţi din Al Doilea Război Mondial şi-au sacrificat viaţa, scopurile personale pentru a pune umărul la reconstrucţia ţărilor ruinate de război. La noi, generaţia adultă de după război a fost decimată de puşcării, anchete, torturi, în numele unui viitor sumbru, mai bun numai pentru profesioniştii propagandei. Nici cei care şi-au trăit tinereţea în anii comunismului nu pot fi numiţi generaţie de sacrificiu. Ci generaţie sacrificată samavolnic, fără sens, fără speranţă, îngenuncheată de interdicţii, falsuri, minciuni, învăţămînt ideologic, dezinformare, ameninţări, închisori, sărăcie.

Odată cu Revoluţia, părea că s-a ivit, în sfîrşit, şi la noi, „dreptul“ de a avea o generaţie de sacrificiu: tineri şi adulţi visau cu ochii deschişi la schimbările şi oportunităţile pe care ţi le oferă o ţară liberă. Erau gata să asume greutăţi, în perspectiva unei ameliorări plauzibile. Dar, după douăzeci de ani, generaţia de „sacrificiu“, care pornea la drum cu povara moştenirii comuniste, s-a transformat curînd în generaţie pierdută, risipită: risipită în ţări străine, în lupte pe cont propriu cu legile strîmbe şi corupţia, în lehamite sau în eforturi de a găsi soluţii de supravieţuire de azi pe mîine.

Nu sîntem o generaţie de sacrificiu pentru copiii noştri. Cred că generaţia noastră a născut doar o altă generaţie care va face, la rîndul ei, alte sacrificii. Să privim un pic la ce am reuşit să facem pentru generaţia viitoare: douăzeci de ani de experimente nereuşite în sănătate şi educaţie. Zeci de mii de copii părăsiţi de părinţi care au plecat în străinătate, la muncă. (Copii ai nimănui, îngrijiţi, în cel mai bun caz, de o rudă miloasă. Copii crescuţi de părinţii lor prin Internet.) Într-un singur an, peste 11 mii de copii au fost abuzaţi: bătuţi, puşi să muncească, înfometaţi. 65 de mii de copii se află în grija statului, în grija asistenţilor maternali sau a instituţiilor de protecţie. Ziarele vorbesc despre infernul trăit de copii în orfelinate: 10% dintre ei au fost internaţi în secţiile de psihiatrie unde, dat fiind că nu există secţii de neuropsihiatrie infantilă, au fost cazaţi şi trataţi împreună cu adulţii bolnavi. Jumătate dintre centrele de plasament nu au hîrtie igienică şi săpun. Jumătate dintre copiii cu vîrstă şcolară, din aceleaşi centre, nu sînt înscrişi în programele de învăţămînt, din cauza dizabilităţilor sau pentru că nu au CNP, sau nu sînt locuri în grădiniţă.

În România începutului de secol XXI nu avem medici, profesori, asistenţi sociali. Clinica de chirurgie cardiovasculară pentru copii din Spitalul „Marie Curie“, o clinică înfiinţată cu mari eforturi, nu funcţionează pentru că lipsesc specialiştii. Lipsesc, de asemenea – spun medicii – ortopezii pediatri (doar 20 în toată ţara). Zilnic avem în faţa ochilor copii care au murit în urma unei simple fracturi sau a infecţiilor din spitale sau a lipsei de medicamente şi de doctori, copii care caută în gunoaie sau care sînt puşi să fure lemne sau fier vechi, copii uitaţi în case care ard, copii care mor în curtea şcolii, copii care n-au pus mîna niciodată pe un creion sau o jucărie.

După cum spuneam, generaţia de sacrificiu se legitimează astfel, dacă generaţia care-i urmează are parte de un viitor mai bun. În România, din păcate, generaţia de sacrificiu util nu s-a născut încă. Lăsăm generaţiilor viitoare povara, dar şi speranţa, de a naşte una.

Maria Iordănescu este psiholog.