Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Presa românească din anii ’90, începutul anilor 2000, este un subiect fabulos în sine, bun pentru o teză de doctorat la Facultatea de Jurnalism, poate chiar s-a făcut, cine știe? Pentru mine e un subiect de roman. Am început să lucrez „în presă” în 1996, eram pe atunci foarte tînără. Iată un text scris în perioada respectivă. Adevărata presă în România nu mai există, oricine poate deveni acum „jurnalist” – tot ce contează sînt viralul și „conținutul”.
În România există două tipuri de publicații: cele care apar pe piață și cele imaginare. Dacă te poți lipi la o publicație „pe cale de apariție” care vrea să-și formeze și consolideze echipa, te poți considera un om fericit. Primești timp de cîteva luni un salariu, vii la redacție cînd și dacă ai chef, ca la o ședință a comitetului de bloc în care se promite că se va face și drege, se va repara liftul și trebuie să investim în becuri. În rest, exersezi. Ca la pian sau la vioară. Pe niște partituri slabe, căci știi că, cel puțin docamdată, nu vei cînta în vreun concert. Am lucrat la două astfel de publicații. Una dintre ele cu mari pretenții, cu modele împrumutate din afară. Cu un salariu fix și bani intrați în ziua de, la ora de, pe card. O seriozitate aproape greu de imaginat în România.
S-a format echipă destul de pretențioasă, deși aleasă oarecum la întîmplare. Oameni de facturi și pregătiri diferite. De la istorici la literați. De la studenți la medici. Redactorul-șef ne anunța săptămînal: „Apărem pe 15. Vreau să vă concentrați, primul număr trebuie să fie foarte tare, materialele pe care le aduceți de acum încolo vor intra cu adevărat în revistă!”. Febrilitate. Telefoane. „Mă numesc X și sînt de la o revistă inexistentă care va apărea pe piață pe data de 15. Ați putea să-mi acordați un interviu pe tema...” În timp ce tot speram că ne vom lansa odată și odată, simulam și confecționam numere 0, -1, -2... În pauzele de simulări, ne pierdeam timpul pe chat, organizam și reorganizam banca de subiecte, ne împrieteneam, ne certam, ne îmbărbătam cu o bere la cafenea, luam taxiuri împreună și plăteam nemțește. Inevitabil, se formaseră „bisericuțe”. Fete cu probleme în amor. Istoricul care a scris o carte cu istoricul care vrea s-o scrie, dar nu știe cum să descurce ițele conspirației internaționale. Ziaristul care pregătește „dosare” despre toate problemele umanității, de la afacerea Roșia Montană la conducta de gaz care vine din Rusia, cu ziarista școlită la agenții de știri care posedă relații pentru a aduce completări dosarelor. Oameni care doar scriu bine, dar nu le place presa și oameni cărora le place presa, dar nu scriu bine.
Boala s-a prelungit inadmisibil de mult, dar nu puteai să-i simți agonia pentru că primeai banii în fiecare lună. Și, într-o bună zi, publicația noastră imaginară a murit. N-a fost o surpriză, căci toată lumea se aștepta la un asemenea final.
A doua publicație imaginară a apărut într-un tîrziu, ca prin miracol. Atmosfera semăna cu cea a unui Cămin Cultural, în vremurile sale bune. O brambureală de calculatoare și de viitori redactori, reporteri, corectori și diverși directori de marketing care promiteau că, în privința banilor, „toată lumea o să fie foarte mulțumită”. Revista se desena pe o tablă și fiecare trebuia să-și dea cu părerea și să-și aducă contribuția cu cîte un dreptunghi sau guguloi care conțineau posibile rubrici. În fiecare zi apăreau cîțiva pe care nu-i cunoșteam și care se pierdeau pe drum după mai puțin de-o săptămînă. Studenți la Jurnalistică bine intenționați cărora doi sau trei posibili redactor-șefi le țineau prelegeri. Secretare apetisante care-și verificau căsuța de e-mail. Jurnaliști divorțați în speranța că-și vor găsi o nouă parteneră de viață. Bucătari amatori care preparau în bucătăria redacției varză călită cu cîrnați. Chiar și „băieți de mingi”, căci... „Mișule, ce faci tu acolo? Nu mai ieși să ne iei cîte o bere?” sau „Mișule, mai ai țigări?”. După o lungă perioadă de chefuri și mahmureli, revista a apărut și a existat ceva vreme. N-a fost un avorton publicistic, așa cum m-am așteptat.
Mă sună un fost coleg să-mi spună că va apărea un nou cotidian și că se fac angajări. Mă întreabă dacă vreau „să băgăm amîndoi un cap, pe la ora doișpe, la Casa Scînteii”. Sînt neîncrezătoare, am deja o idiosincrazie față de locul respectiv, dar decid să merg.
În România nu se poate trăi din colaborări, ideal e să ai o carte de muncă undeva, eventual la o „fabrică de texte”reprezentată, de exemplu, de un cotidian. Mai există un fenomen: migrația. Fenomenul migrației l-am văzut pe viu și la propriu în Casa Presei, atunci cînd m-am dus cu fostul meu coleg „să bag un cap” în birourile noului cotidian. Toată lumea „știa ceva” și zvonurile se răspîndeau cu o viteză uluitoare, „cică ar fi salarii de la patru sute de parai în sus”, „N-ai văzut cum arată birourile? Numai mochetă și termopane”, „Au investit peste un milion de dolari!”, „Au calculatoare super, de la Pentium patru în sus!” și majoritatea treceau cu sfioșenie pragul publicației măcar să lase un loc de „bună ziua”.
Jurnaliștii Casei Presei, fie că aveau aripi puternice de egretă sau aripioare de pasăre-muscă, zburătăceau în stoluri interminabile pe culoarele-galerii ale clădirii, avînd drept conducător de grup pe cîte unul „care-l știa pe cutare” sau „mai lucrase cu cutare” din staff-ul viitorului ziar.
Un bodyguard te soma să te identifici la intrare – o situație deosebită, căci în majoritatea redacțiilor de acolo, de obicei, poți să intri ca-n brînză. „Domnul redactor-șef adjunct se află într-o ședință. Dacă mai puteți aștepta o jumătate de oră...”, gîngurește o secretară cu look de top-model. Rămînem proțăpiți pe hol ca să-l vedem cînd iese. Își fac apariția tăcuți și alți păsăroi-jurnaliști care-și strîng aripile, jenați parcă de confortul sporit al cuibului. Îl recunosc pe un tip care lucra la o agenție de știri cu trei milioane pe lună. E jovial, plin de încredere, „îl știe pe un tip de la cultură”. Vorbim în șoaptă ca să nu deranjăm pe nimeni, căci „se lucrează”. Pe lîngă noi trece un alt stol de tineri, deja angajați, în blugi de firmă și cu cercei în urechile stîngi. „Afaceri de partid”, îmi șușotește fostul coleg, după care îl reperează pe redactorul-șef adjunct, îmbrăcat ca un prezentator de știri, care tocmai iese pe una dintre ușile masive. Îl recunoaște pe fostul coleg, îi zîmbește, îi arată printr-un semn că timpul îl presează, apoi ne pasează șefului „de la social”. Insist pe lîngă individul mic și agitat. Regretă, dar posturile sînt toate ocupate.
Fostul coleg și tipul de la agenția de știri dispăruseră, informîndu-mă în grabă că ne vedem „la o țuică” la Rodipet, cîrciuma cea mai populată a marelui colos, de obicei de către cărătorii de manufactură și de șoferi din împrejurimi, dar și de ziariști. Aici se discută aprins despre deja miticul cotidian. „Se pare că a venit nu știu care de la PRO TV”, „Se va naște un nou trust de presă!”, „Fiți pe fază, vor mai scoate și alte publicații!”. Stau la masă cu cîțiva ziariști care ar putea să-mi fie bunici. Începe să mi se țină o lecție pentru care sînt deja pregătită. Nostalgii. Romane nescrise. Piese de teatru neterminate. Despre presa comunistă și cum trebuia să te lupți cu balaurul cenzurii. Avea nouă capete. Sufla foc și pucioasă pe nări. „Dar să știți, dom’șoară, că și pe vremea aia se făcea presă bună! Erau oameni talentați! Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!” Mă simt brusc emoționată. O nostalgie după ceva netrăit care, totuși, mă apasă. Aș vrea să-i fac pe acești oameni cu adevărat fericiți și să-l aduc pe Lenin măcar pentru cinci minute pe soclul său din fața Casei Presei și mereu aceeași Casă a Scînteii. Să le văd fața luminată de un zîmbet. Și atît.