Frigul din oase

10 februarie 2011   Societate

Într-o mînă avea una din plasele alea mari de la Mega Image din care ieşeau, printre altele, nişte capete de praz. Cu cealaltă mînă tîra după ea un copil, patru-cinci ani să fi avut. Dacă nu i-ar fi ţipat cînd şi cînd, printre smuceli – „Vlăduţ, mişcă-te acum că te las pe stradă, să ştii!“ – nici nu mi-aş fi dat seama dacă e băiat sau fată. Bietul copil arăta ca un balot de haine. Numai ochii plutind în lacrimi se vedeau din el; lacrimile se scurgeau încetişor peste fularul tras pînă peste nas. Pesemne că urla pe tăcutelea că puteai distinge pe sub bucata de lînă strîns legată la spate o gaură care părea a fi gura. Se mişca robotic, împlătoşat în armura unei canadiene groase, minuscule, care părea a fi făcută din tablă. În picioare, nişte cizmuliţe botoase la fel de inflexibile. Copilul ăla murea de cald. Nu ştiu ce făcuse de era zgîlţîit aşa de bunică-sa, o fi vrut Kinder cu surprize din supermarket, o fi vrut vreo păpuşea oribilă dintre cele care stau pe rafturile cu lumînări parfumate, cine ştie. De un lucru eu eram sigură. Murea de cald şi de plictis în închisoarea kilogramelor de haine. 

Probabil că stătea cu o căciuliţă şi în casă. Probabil că, mai mic fiind, era purtat în toiul verii cu şosete groase în picioare şi cu o mini-vestuţă cu nasturi verzi de plastic croşetată de bunica, cea cu prazul. Cine ştie? Mai mult ca sigur că obsesia frigului am căpătat-o din generaţie în generaţie, de pe vremea în care, înainte de ’89, mureai literalmente de frig în casă. De pe vremea în care mamele noastre pîndeau noaptea o flacără mică la aragaz, ca să facă de mîncare. De cînd, iarna, halatele cenuşii de molton şi căciulile tricotate erau uniforma de apartament a milioanelor de trăitori în blocuri. Mai mare decît teama de frig e teama de curent. Care „te trage“. Am încercat fără succes să-i explic unui englez că două geamuri deschise concomitent înseamnă în România ochi umflaţi, gîturi înţepenite, măsele explodate, şale dureroase. O apocalipsă. N-a priceput, însă am reuşit să-l fac să rîdă. O fi găsit mult umor involuntar în încercările mele serioase de a-i descrie ororile curentului. Mi-o fi citit în ochi, rememorată, teama unora care mai degrabă s-ar topi lent în scaune decît să deschidă vreo fereastră în autobuz. Mi-o fi citit în ochi groaza care m-a apucat după ce am făcut de cîteva ori imprudenţa să le sugerez unor doamne că poate e mai bine să „deschidem şi noi un geam?“. Lipsa unui ton mai ferm m-o fi scăpat de vreo trei poşete în cap. De regulă, cucoanele astea de autobuz ori sînt operate (şi trebuie musai să stea pe scaun), ori – aceloraşi cucoane – li se umflă diverse chestii de la curent. Ori amîndouă. Cum să-i mai spun omului că sînt mulţi cei care aleargă ca apucaţii să închidă tot, la cea mai uşoară adiere de „curent“ prin casă? Că o grămadă dintre cei care lucrează în clădirile noi, unde nu există geamuri de deschis, stau cu aerul condiţionat închis?  

Drept e că şi eu am rămas cu gura căscată în frig cînd am văzut în Londra englezului meu zile şi nopţi burniţoase întîmpinate de fete vesele în şlapi. Iar orice urmă de soare în toi de iarnă era sărbătorită cu tricouri cu mînecă scurtă. Mda, fie, la tricou asortau un fulărel universal. (Măcar ăla nu era dat jos nici la 30 de grade.) Fulărelele astea obsedante sigur că sînt şi în Romania. Dar măcar aici noi avem curent. 

Şi ne creştem copiii înfofoliţi, cu teamă de microbi, germeni, boli, curent şi cîte şi mai cîte. Nu puteam să văd o diferenţă mai mare între vlăduţii noştri şi vlăduţii lor într-o scenă petrecută într-o vară pe o terasă. Un cuplu de nordici ocupat cu nişte bere îşi lăsase copilul să exploreze de-a buşilea tot asfaltul de sub mese. Gusta din tot: capace de bere, şerveţele duse de vînt, firimituri. Chiştoacele nu i-au prea plăcut. La o masă alăturată, un cuplu de români îşi certa fetiţa înlăcrimată şi o freca temeinic pe obraji cu un şerveţel dezinfectant. Copila fusese linsă pe faţă de un căţel. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.

Mai multe