Frigul

Dacă m-ar fi întrebat cineva acum cîțiva ani dacă-mi place frigul, aș fi spus cu siguranță că da. Aș fi avut și o teorie de doi bani imediat la îndemînă în sprijinul răspunsului prompt: cînd e oricît de frig, tot mai poți pune ceva pe tine, pe cînd la căldură te topești pur și simplu, leșini etc.

Anii, repet, trecînd, îmi dau seama că acest gen de preferințe sînt fără rost. Ideea, în general, de top, de ierarhie a intereselor și plăcerilor cuiva, și încă o ierarhie bine stabilită și argumentată, în orice domeniu, mi se pare tot mai relativă și mai futilă. Dar era o vreme cînd totul trebuia să fie foarte exact, orice fleac era pe viață și pe moarte.

Frigul, pe atunci, îl asociam strict cu cel datorat vremii de afară. Era iarnă, deci era frig. Dar mai era și zăpadă, mai veneau și Moș Nicolae, și Moș Crăciun, se aprindeau luminițe, făceam fapte bune, împodobeam bradul, ne dădeam cu săniuța și mîncam pînă nu mai puteam. Deci frigul, care părea să fie totuna cu iarna, cel puțin în compunerile de la limba română, în care totul se acoperea cu o pătură de omăt în timp ce fulgi mari de nea ca niște fluturi erau cernuți de undeva din înalt, nu avea cum să fie decît ceva plăcut.

Nu conta că în interioarele de bloc, pe vremea lui Ceaușescu, în siniștrii ani ’80, nu aveam căldură și că ne-ncălzeam cu ce dădea Dumnezeu, de la focul aragazului la plită electrică, reșou, rezistență improvizată și tot soiul de alte device-uri care mai de care mai creative, dar și mai nesigure. Că stăteam în casă ca și cum am fi plecat într-o excursie noaptea undeva printr-o tundră, cu pantaloni de trening, șosete flaușate, o helancă și o vestă tricotată sau din blană pe deasupra. Nu e de mirare că noțiunile generației noastre despre sex erau inexistente sau eronate: părinții noștri, cînd se duceau la culcare, se-mbrăcau cam la fel ca atunci cînd o porneau să se așeze la coadă.

Nu conta pentru că eram foarte tineri, chiar copii (unii dintre noi) și bucuria exteriorului era mai mare decît stresul și tevatura din interior. Nu conta nici că nu eram îmbrăcați cine știe cum, chiar mari fiind, de liceu, pentru că era o problemă să găsești haine mai de Doamne-ajută pe vremea aia, trebuia să ai pile pe la magazine. Și dacă găseai, oricum erau cam unul, maximum două modele care circulau și pe care le avea toată lumea. Asta dacă reușeai să nimerești și mărimea care-ți trebuia. Așa că mai bine reciclai din familie, oricum moda se repetă. Hainele care fuseseră ale mamei își aveau demnitatea lor: mi-e drag și acum paltonul negru, simplu, din stofă, poate cam prea lung, care fusese al mamei, care se-ncheia cu niște nasturi ciudați și imperfecți. Pe care l-am întinat cu diverse matricole, căci asta era o altă boală a sistemului: să te transforme într-un număr. Noroc că, în ultimii ani de liceu, controalele nu mai erau chiar serioase, doar ocazionale, așa că țineam matricola în buzunar și, cînd ajungeam în dreptul ușii de intrare, o puneam pur și simplu pe mînecă, neprinsă cu nimic, pînă treceam.

Paltonul venea la pachet cu niște șaluri uriașe din alte vremi și cu cele mai caraghioase căciuli, unele tricotate, gen pălării, pe care, în general, le scoteam și le puneam în ghiozdan dacă nu erau minus 10 grade. Și cu cizmele era o întreagă poveste: pe scurt, se găseau foarte greu unele normale, și țin minte că eram încălțată mereu cu tot soiul de ghete butucănoase ce azi ar putea părea de coșmar, dar care atunci mi se păreau supreme.

Dar toate astea nu erau o problemă. Nu le simțeam ca pe o o povară. Echiparea cu întregul harnașament și hălăduirea prin noroaiele orașului, prin atmosfera lui cenușie cu oameni așijderea, nu mă deprima deloc, mi se părea chiar o bucurie. Nici astăzi nu mă deprimă, sînt inițiată în cenușiu, am istoria mea cu el și mi se va părea mereu culoarea la modă. Azi doar constat că mi-e mai lehamite cu toate hainele de iarnă, mi-e mai lehamite să mi le pun pe mine ca pe o armură cînd mă pregătesc de turnir, cînd de fapt mă duc doar pînă la magazinul din colț să cumpăr două iaurturi, o pungă de pîine feliată și o o sîrmă de vase.

Constat că sînt mai dependentă de ritmurile naturii, precum oamenii de la țară, că simt cumva în mine mai adînc fiecare anotimp: căldura care mă dogorăște vara de parc-ar vrea să mă extermine și frigul care mi se cuibărește perfid în oase iarna și care nu mai iese de acolo cu orele. Că e un frig care uneori se leagă cu stările mele și cu modul în care percep lumea în acea zi, că vine în mare măsură și din interior, asta știu. E senzația aia de rece ca gheața cînd nu te simți în largul tău într-un loc sau cu cineva, cînd nu te simți acasă. Inadecvarea se manifestă ca debutul unei viroze. Totul e să nu te simți nelalocul tău în toate locurile și cu toate persoanele posibile.

Dacă azi m-ar întreba cineva care-i anotimpul meu preferat, cu siguranță că n-aș mai spune iarna. M-aș opri la toamnă și primăvară, la alegerile moderate și căile de mijloc. Ceea ce nu-nseamnă că nu mă bucur, totuși, de iarnă și de zăpadă, brad, Moș și toate cele.

Foto: wikimedia commons