Friends şi anii ’90
Mă uit de-abia acum la serialul Friends (1994-2004, David Crane, Marta Kauffman), deși știam despre el de pe vremea cînd îl puteai vedea „oficial“ la televizor. Pe atunci nu mi se păruse destul de interesant, destul de intelectual. Replicile cam clișeistice, cu poantă obligatorie, și rîsetele din off mă cam descurajaseră.
Astăzi îl văd de pe alte poziții. Mai detașate, mai curînd de, să zicem, cercetător într-ale popular culture decît de spectator implicat și fan. Și totuși, m am trezit migrînd și spre ultimele două postúri. Deși nici acum, dacă e să judec la rece, aplicînd criterii stricte, nu-mi place destul serialul. Însă continui să mă uit, am ajuns la sezonul 8.
De ce? În primul rînd, cred că îmi aduce aminte de tinerețe. Pînă la urmă, anii ’90 sînt și anii tinereții mele, de început al maturității mele, în care mi-am format deprinderile de viață (să le spunem așa). Nu mă regăsesc suficient în anii ’80, ani ai adolescenței mele, ani întunecați în ce privește atît vremurile (perioada crîncenă a comunismului din România), cît și viața mea de familie (murise tatăl meu). Nu mă regăsesc și pentru că mi se par foarte diferiți de viața de acum, găsesc puține puncte comune între ce era atunci și ce e acum, între modul de a privi realitatea și de a trăi al oamenilor de atunci față de cel al semenilor noștri de acum.
În schimb, în ce privește anii ’90, lucrurile stau puțin diferit. Atunci, în România a fost începutul schimbării, cînd toate porțile păreau să se deschidă și entuziasmul nostru, de studenți în ultimii ani de facultate, părea nețărmurit. Era ca și cum am fi luat totul de la capăt, lumea se deschidea în sfîrșit, la propriu, pentru noi: nu numai că puteam simți gustul de Coca-Cola (da, știu, sună meschin, dar e simbolic) și de Big Mac (da, știu, nu e hrană sănătoasă, însă pe atunci nu asta conta), puteam păși literalmente dincolo de graniță să ne bucurăm de o lume care pînă atunci păruse doar un mit, puteam face aproape orice. Puteam să ne punem visele în aplicare, puteam construi o lume nouă – de fapt, eram lumea nouă (cel puțin așa ni se părea atunci). Ne aflam într-una din situațiile alea fabuloase despre care am mai vorbit în care nu mai ești, ca de cele mai multe ori, doar spectator al lucrurilor mărețe, tu rămînînd un pion insignifiant care-și gătește omleta de dimineață și se spală pe dinți înainte de culcare. Nu, atunci noi eram (sau măcar așa ne simțeam) cei în rolurile principale, lumea cea nouă era un contur pe care noi, tinerii de atunci, trebuia să îl umplem. Fiecare dintre noi era o piesă dintr-un puzzle al cărui model nu-l aveam și nici nu știam cîte piese va conține și ce va ieși, dar tocmai de asta era cu atît mai fascinant. Trăiam fiecare zi cu sufletul la gură, fie că eram la facultate, unde ne făceam singuri programa (!), fie că eram în Piața Universității, unde puteam vorbi, rîde, cînta, dar și să fim serioși și să ne aratăm credințele și dezideratele reale.
Ce s-a ales din toate astea în zilele noastre se poate vedea cu ochiul liber. Dar să ne întoarcem la Friends. Constat, cel puțin în sezoanele mai de început, un alt tip de mentalități decît cele ale zilelor noastre (inclusiv în România). Felul în care bărbații priveau femeile, de pildă, astăzi ar părea ofensator. Femeile așteptau mai totul, cel puțin pe față, din partea bărbaților, care trebuiau să aibă inițiativă cu orice preț. Ele doar puneau la cale strategii, manipulau și-și scoteau în evidență părți ale corpului, în ipostaze care azi ar părea sexiste: obsesia privind sînii din serial ar fi, azi, cu siguranță criticată și considerată ca o încurajare a transformării femeii în obiect (sexual). Desigur că, pe vremea aceea, bancurile de genul ăsta erau admise. Corectitudinea politică nu-și pusese cu totul amprenta pe relațiile dintre sexe. Nu spun că e nepărat un lucru rău. În ce mă privește, însă, înclin mai curînd spre tipul de relații mai puțin sexualizate și mai umane de astăzi (deși se pierd anumite tensiuni și anumite ritualuri în favoarea femeii, cum ar fi faptul că bărbatul plătea de fiecare dată cînd o scotea în oraș etc.).
În ce privește relația femeilor cu profesia, iarăși, în comparație cu zilele noastre, cînd e de la sine înțeles, în majoritatea mediilor sociale, că femeia nu numai că lucrează, dar poate avea o carieră de succes, în Friends nu e chiar așa. Personajele feminine se luptă pentru a avea o slujbă de succes și, atunci cînd o au, o aleg tot într-unul din domeniile preponderent feminine: Monica gătește, e chef, Rachel lucrează în industria modei, iar Phoebe e maseuză. Mamele lor par a fi casnice. Singura care a are o profesie cu adevărat de succes e mama lui Chandler, care scrie romane siropoase pentru femei.
Cum spuneam la început, mă recunosc în multe din atitudinile demodate, astăzi, din serial, pe care le-am trăit eu însămi în anii ’90. Mă recunosc, dar nu le regret aproape deloc, obișnuită fiind cu lumea de azi care, desigur, nelipsită fiind de tarele ei, mi se pare mai largă și mai tolerantă (măcar în unele privințe). Ceea ce nu mă împiedică să mă uit la Friends cu plăcere și nostalgie.