Frica din dulap

Fii neînfricat. Împinge-ți limitele. Ieși din zona ta de confort. Sau stai liniștit și învață să fii coleg de apartament, oriunde ai merge în lume, cu propria ta gașcă de monștri.

Într-un podcast de pe NPR, ascultam acum cîteva zile povestea unei femei fără frică. Un om, ca mine și ca tine, cu o problemă fiziologică ce o împiedică să simtă această emoție fundamentală a existenței noastre. Femeia fără frică nu traversează strada nu pentru că se teme de mașini, ci pentru că, rațional vorbind, știe că o mașină ar putea să o omoare. Iar faptul că nu te temi de nimic nu înseamnă că-ți dorești să mori sau că ești împăcat cu posibilitatea asta, ba dimpotrivă – în ciuda multor momente-cheie în care viața i-a fost pusă în primejdie pentru că nu a evaluat corect riscurile, femeia fără frică se declară fericită. Practic, deși a trecut prin mai multe situații traumatizante decît un om normal, ale cărui instincte de autoconservare funcționează corect, ea nu le-a înregistrat ca pe niște traume, ci ca pe niște simple evenimente care au venit și au trecut.

Și nu poți să nu te întrebi ce e mai bine – să simți teama ca un om normal și să îți asumi, din acest motiv, mai puține riscuri, sau să fii neînfricat, să riști să ți se întîmple tot soiul de lucruri, dar să fii mai fericit din cauză că trăiești viața din plin?

Îmi pun întrebarea asta de fiecare dată cînd îmi decolează avionul. Mi-e teamă să zbor, mi-a fost dintotdeauna teamă de sentimentul acut de lipsă de control pe care îl ai în avion. Dar de fiecare dată mă gîndesc că dacă aș permite fricii să mă oprească de la a mă mai urca în avioane, aș trăi o viață care nu e a mea. Poate aș trăi mai mult, cine știe, dar cu siguranță n-aș trăi așa cum îmi doresc.

Simt, de altfel, uneori, cum oamenii din jurul meu se întreabă, atunci cînd le povestesc despre lucrurile pe care le fac, cum de nu îmi e teamă. Unii n-ar pune piciorul într-un avion fără să știe că îi așteaptă, la aeroportul de destinație, un microbuz cu numele hotelului pe el și un ghid care să îi aibă în grijă, de la micul dejun all-inclusive pînă la shopping-ul de suveniruri. Alții s-ar plimba liniștiți în Europa, dar n-ar concepe să stea trei săptămîni într-o țară africană fără o agenție care să i plimbe și să-i ferească de țepe, camere de hotel infestate de ploșnițe și mîncare de pe stradă care, dacă ești destul de ghinionist, te poate pune la pat pentru zile întregi.

Atunci cînd am luat decizia de a pleca în Asia cu Transsiberianul, nu m-am gîndit nici o clipă la posibilitatea că s-ar putea să ni se întîmple ceva, mie și mamei mele, care la aproape 55 de ani a luat cu vitejie rucsacul în spate și s-a înhămat la trei săptămîni de dormit în tren și în hostel-uri, în orașe din ce în ce mai îndepărtate de tot ceea ce cunoscuse vreodată.

Înainte să plece, colegii i-au spus că e tare curajoasă. Că trebuie să aibă grijă. Că nu înțeleg de ce face asta, de ce merge cu trenul, cînd ar putea să își cumpere liniștită o excursie plătită, care să fie mult mai confortabilă și mai odihnitoare. M-am amuzat ascultînd-o vorbind despre toate lucrurile astea, știind că maică-mii nu-i e teamă de nimic și că oamenii care presupun că ar prefera confortul unei vacanțe preplătite adrenalinei de a traversa de capul ei Asia într-un tren, cu opriri în orașe în care nimeni nu vorbște engleză și uneori n-ai nici măcar Internet care să te ajute să te orientezi, probabil că n-o cunosc prea bine.

Nu cred că mi-a fost vreodată teamă în vreuna dintre călătoriile mele. M-au iritat agitația din Addis Abeba și un grup de motocicliști care, într-un sat din nordul Ghanei, ne au urmărit și la prima oprire ne-au încercuit și ne-au cerut bani pentru o atracție turistică închipuită. În Mongolia, un tren deraiat înaintea noastră, pe aceleași șine pe care urma și noi să alunecăm, ne-a catapultat direct în niște autobuze care traversau un deșert Gobi inundat și aproape complet lipsit de locuitori. Ne-am adaptat, fără prea multe ore de somn, cu rucsacurile grele și ude, și cu sentimentul că aia e și n-avem ce face – și nu ne-a fost frică.

Pentru mine, atunci cînd călătoresc singură, cea mai mare teamă pe care o am n-are legătură cu oamenii care mi ar putea face rău, cu malaria sau cu toxiinfecțiile alimentare. Cumva, de- a lungul timpului, în multe dimineți în care am tîrît trollere pe trotuarele unui orășel industrial din UK, singură cuc, încercînd să prind un avion care pleca la o oră neomenească, în multele nopți cînd am plecat singură din vreun bar sau club unde aveam de fotografiat cîte o trupă, în nopțile în care m-am strecurat singură, cu aparatul de fotografiat în spate, printre mulțimi înecate în alcool și droguri de pe la cîte un festival, încercînd să-mi găsesc cortul și sperînd că n-a vomitat cineva pe el, în lungile drumuri prin savanele africane sau prin stepa mongolă, fără semnal la telefon – în toate momentele astea am învățat să am grijă intuitiv de mine. Sau să identific corect oamenii în care pot să am încredere să aibă grijă de mine. Habar n-am și, cine știe, poate că data viitoare cînd plec la drum mi se va întîmpla ceva cumplit, și atunci tot Internetul va vui, așa cum s-a mai întîmplat, despre virtuțile unei existențe de bun-simț, sigure și potrivite cu statutul meu de femeie singură și vulnerabilă la răutățile lumii.

Dar frica mea nu e acolo. Parașutează-mă oriunde în lume și, cumva-cumva, o să ajung acasă. Iar unii oamenii văd curaj în felul ăsta al meu de a trăi, pe cînd alții văd inconștiență. Puțini înțeleg însă că adevărații monștri de care ar trebui să îți fie frică nu sînt pe drum. Sînt ăia pe care îi cari cu tine, pe care îi închizi în cameră atunci cînd tragi ușa după tine într-un hostel din Beijing și, între patru pereți cu un iz vag de mucegai, înconjurat de douăzeci de milioane de oameni, simți cum îți explodează pieptul, cum ți se taie respirația și paralizezi, ca o gazelă în savană atunci cînd simte privirea prădătorului ațintită asupra ei.

Acum, în privința numelor acestor monștri lumea nu se prea pune de acord, pentru că fiecare vede altceva proiectat pe pereții camerei de hotel în care aterizezi seara, după o zi plină de mirare și libertate. Eu îmi văd propria singurătate, ca pe o consecință directă a unor alegeri pe care le-am făcut din frică, nu din prea mult curaj, acum mult timp. Propria-mi neputință în fața lucrurilor pe care nu le pot controla. Iar sentimentul că aș fi putut face mai mult și că aș fi putut face mai bine sînt două fantome gemene care se amuză scoțîndu-mi fire albe noapte de noapte, indiferent că sînt într-un hotel de cinci stele din Varșovia sau într-o iurtă.

E paradoxal cum pentru unii dintre noi e de o mie de ori mai înspăimîntător să deschidem ochii dimineața decît ideea de a traversa continente întregi cu rucsacul în spate, aiurea, cu ziua de azi în viitor și noaptea de ieri în trecut, și cam atît.

Și atunci auzi, ca pe niște voci enervante din reclame, toate sloganurile alea de self-empowerment. Fii neînfricat. Împinge-ți limitele. Ieși din zona ta de confort. Și te cuprinde rușinea. Uneori, la o masă cu prieteni sau necunoscuți, în mijlocul unei povești despre cum ai văzut pentru prima oară elefanții cum se adapă, ți se face rușine și te simți ca un impostor. Pentru că oricît de departe ai ajunge, oricîte țări și lumi ai vedea, la sfîrșitul zilei, cînd tragi ușa după tine, închizi în camera aia și limite, și monștri, și o zonă de confort care în exterior e cît Pămîntul de lată, iar în interior e doar pînă acolo unde pielea ta se face contact cu lumea. Atît de mică și atît de claustrofobică e, de fapt, existența ta.

Dacă te-ai gîndit vreodată să pleci în lume cu rucsacul în spate, fă-o. Nu-ți fie frică. Dacă ești responsabil și cu temele făcute, și înțelegi că nimeni nu te poate proteja mai bine decît o poți face tu însuți, the sky is the limit. Dar frica aia din tine, de tine și de tot ceea ce cari, ca pe un bagaj invizibil, cu tine, o să fie mereu acolo.

Și nu știu alții cum sînt, dar eu, deși n-am învățat s-o înfrunt, în zilele bune reușesc s-o ignor. La sfîrșitul unei zile lungi de călătorie, ajunsă într-un guest-house sau hostel, mă trîntesc pe un scaun de terasă, fac rost de ceva de mîncare și-mi deschid o bere. Și mă gîndesc doar la mîine. 

Ioana Epure este fotograf.

Foto: Ioana Epure