Forme unice ale continuității în spațiu (1) – Umberto Boccioni, 1913

În 1916, Umberto Boccioni cade de pe cal şi moare, în timpul unui antrenament pe cîmpul de luptă, la doar 34 de ani. Lasă în urmă o operă compusă din picturi, sculpturi şi manifeste definitorii pentru mișcarea artistică italiană închinată viitorului: futurismul.

Realizată de Boccioni în 1913, sculptura Forme unice ale continuităţii în spaţiu constituie o realizare emblematică atît pentru conceptele artistice ale mișcării, cît şi pentru perioada care le-a generat. Titlul lucrării (în limba italiană, Forme uniche della continuità nello spazio) reprezintă un metatext care dă cheia de lectură a sculpturii, aşa cum preciza însuşi autorul în articolul său din 1914, „Mișcarea absolută + Mișcarea relativă = Dinamism“, unde delimitează net compusul format din ambient şi obiect de reprezentările repetitive care sugerează mişcarea, foarte utilizate în epocă; ba mai mult, le disprețuiește, bănuind de stupiditate pe cei ce cred că repetarea mîinilor, picioarelor, figurilor ar putea da seama de mişcarea spaţială. În 1878, Eadweard Muybridge realiza seria de fotografii ale unui cal în mişcare; „cronofotografia”, posibilă odată cu descoperirea stroboscopiei, a devenit pentru o vreme sursă de inspiraţie pentru Anton Giulio Bragaglia, autorul studiilor fotodinamice, dar şi pentru Balla, Carrà şi chiar Boccioni însuşi, în perioada 1910-1911. Marcel Duchamp pictează în aceeaşi perioadă celebrele tablouri cinetice „Nud coborînd o scară” (1912) şi „Nud. Tînăr trist într-un tren” (1911-1912), pe care le termină după vizitarea expoziţiei futuriste de la galeria pariziană Berheim-Jeune din februarie 1912.

Numai că, în timp ce alţi artişti persistă în reprezentarea cinetică repetitivă pentru a ilustra dinamismul (Carlo Carrà pictează Călăreţul roşu în 1913), Boccioni ridică miza în numele tuturor futuriştilor, lansînd formula potrivit căreia „mişcarea absolută + mişcarea relativă = dinamism”. Ceea ce pentru fizica clasică este lipsit de noimă, Boccioni inovează prin intermediul lirismului care mediază relaţia între greutate şi expansiune. Găsim aici o interpretare artistică a teoriei relativităţii restrînse a lui Einstein, postulată în 1905, care revizuieşte radical relaţiile cunoscute dintre masă şi energie, distanţă şi cantitate de mişcare. Este de înţeles de ce Boccioni simte că trebuie să revoluţioneze conceptele învechite, ba chiar şi pe cele mai recente cu privire la reprezentări. Aşa cum un corp în mişcare este mai greu şi mai dens în sensul mişcării la Einstein, tot astfel continuitatea dinamică generează forme unice la Boccioni, forme şi nu linii, care dau seama de a patra dimensiune în pictură şi sculptură: forma dinamică.

Analizînd sculptura Forme unice ale continuităţii în spaţiu, putem observa că, în primul rînd, este vorba de o reprezentare antropomorfă. Proporţiile utilizate de Boccioni sînt mult mai adecvate corpului masculin decît celui feminin (lărgimea umerilor este echivalentul a două capete, înălţimea totală este de aproximativ șapte capete). Masa musculară sugerată este, indubitabil, masculină, la rîndul ei. Ceea ce-i lipseşte acestei siluete sînt braţele.

Ciudat sau nu, formele unice ale continuităţii în spaţiu definesc un cap, un tors, două picioare şi atît. De ce silueta are doar deltoizi (bine reliefaţi), dar nu şi bicepşi, tricepşi, asemănîndu-se, din acest punct de vedere, cu celebra Victorie din Samothrace, sculptură iconică a artei clasice grecești, ironizată în cuprinsul  manifestului futurismului din 1909, unde „o maşină care rage de parcă ar călări o mitralieră este mai frumoasă decît Victoria din Samothrace”? Elogiu al violenței, textul polemic închină o odă orașului în expansiune, gărilor fumegînde, șantierelor iluminate de proiectoare și zgîrie-norilor care schimbă cu viteză fața noului secol. Manifestul lui Filippo Tommaso Marinetti poate fi înţeles în contextul urban și tehnologic al vremii sale: Louis Renault îşi deschide fabrica în 1899, în acelaşi an cu uzinele Fiat; în 1908 apare în Europa modelul Ford-T, primul automobil produs în milioane de exemplare, iar orașele bătrînului continent încep să pufăie, să fumege, să fluiere şi să se grăbească în ritmul noii tehnologii. Apare metroul și ariile urbane se lărgesc semnificativ, înglobînd orașele-satelit, iar populația urbană crește considerabil.

Totuși, cum se explică faptul că, deşi Victoria din Samothrace este privită de futuriști ca exponentă a unei arte și a unor epoci perimate, menite refuzului, abandonului şi uitării, Umberto Boccioni avea în studioul său un mulaj al acestei statui? Oare nu ne înconjurăm de lucruri pe care le iubim, care au o însemnătate aparte pentru existența noastră, ba mai mult, au chiar capacitatea de a ne inspira? Vom vedea în articolul următor modul în care capodopera artei antice a influențat emblematica sculptură futuristă ce încerca să o nege, cu vehemența și vioiciunea unui tînăr rebel ce își contestă părinții care l-au ajutat să devină ceea ce este.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: Victoria din Samothrace