Floricele, fete, filme și băieți
Ieșeam zilele trecute de la Mega, mergeam în treaba mea pe trotuar cu o plăsuță ecologică bălăngănind pe umăr. (Amănuntul că plăsuța aia era ecologică n-are absolut nici o relevanță în povestire, e exact precum cuțitul filmat insistent în mîna unui personaj care nu-l va folosi niciodată.) Eram într-un București fără soare, lipsa de chef și o miopie serioasă mă făceau să privesc prin oamenii care treceau pe lîngă mine. Un cadru îmi atrage totuși atenția: un copiluț de nici un an, aflat în cărucior, pe care-l zăresc într-o poziție nefirească. Bebelușul stătea în fund, nesprijinit de nimic, cu capul aplecat în piept, exact ca un bețiv adormit la masă. Maică-sa era alături și nu părea a se grăbi să-l așeze pe copil într-o pozițe mai comodă. Mă apropii de cei doi și văd că acel copil mic se uita fix într-o tabletă care-i stătea în poală. Fascinat de ce se petrecea acolo, total imersat în mișcările a două rațe galbene care se fugăreau, sau așa ceva.
Generația digitală, îmi zic, ca o acritură bătrînă care gîndește în clișee. În după-amiaza aia ne pregăteam să mergem la film. Citisem deja o grămadă despre Joker, Joaquin Phoenix îmi plăcea, găsisem întotdeauna în căutătura lui un pic apucată ceva care aparține actorilor cu adevărat talentați. Sala din mall-ul respectiv se lăuda cu nu știu ce tehnologie laser, ne calificaserăm la scaunele alea comode, din piele, abia așteptam filmul.
Publicul, extrem de tînăr. Începînd cu fete și băieți de 15-16 ani. În sală miroase a floricele și a nachos, în primele minute e încă o foială continuă, mă uit amuzată la siluetele negre decupate pe ecran care traversează rîndurile în stînga și în dreapta cu cîte o căldare de floricele în mînă. Profil nas cîrn, freză explodată, cuva cu popcorn. Profil nas mare, dread-uri, tava cu nachos care lasă în urmă dîre de miros chimic de sos. Lîngă mine a stat într-adevăr un grup generațional Z care a ronțăit tot timpul filmului. Recunosc că au fost cîteva momente în care chiar m-am enervat, pînă să-mi revin totuși în simțiri din trip-ul ăsta de bătrînă acră în care singură m-am aruncat. Recunosc că au existat cîteva dăți în momentele încărcate emoțional ale filmului (nu sînt puține) cînd mi-a venit să mă întorc la puștiul de lîngă mine și să-l întreb dacă mai are din blestematele alea de floricele. Înțeleg, mă gîndeam în timp ce-mi ronțăiam la rîndul meu frustrările, înțeleg, te duci la un blockbuster d-ăsta cu bătăi, SF-uri, acțiune și toate cele, și te îndeși cu floricele. Și eu o fac, fără probleme. Dar acum, cînd uite cum se chinuie omul ăsta pe ecran? Nu știu de ce naiba mă montasem așa. Mă enervau și telefoanele care luminau albe, și albastre, și verzi, de la WhatsApp-uri primite și trimise în timpul filmului. Între mine și puștii ăia era o prăpastie, iar inadaptata eram eu.
Citeam deunăzi un articol în The New York Times fix pe tema celor care folosesc telefoanele în timpul unor spectacole. Teoretic, cutumele comportamentale în asemenea situații par a fi bătute în cuie. E o anume etichetă la spectacol, la teatru și la operă, și nu te abați de la asta. Dar dacă vrei ca tinerii să-ți umple sălile, poate ar trebui puțin reimaginat protocolul ăsta atît de strict. Și nu mă gîndesc la nesimțiți care răspund și vorbesc la telefon în timpul unui spectacol, mă gîndesc la cei care îl folosesc ca să intre pe net, să răspundă la mesaje, să tweetuiască ceva din ceea ce văd. În fond, scriu autorii articolului, comportamentul standard pentru publicul de teatru datează doar din secolul al XIX-lea, pe vremea lui Shakespeare era haos total în săli.
Generația asta a crescut în digital, iar continuarea unei mîini e ori telefonul, ori o tastatură. Attention span-ul e mai îngust, dar poate mai intens. Sînt absolut sigură că sălile de film, teatru, operă și ce o mai fi nu mai au cum să arate la fel peste niște ani. Și noi, ăștia care mai cîrîim încă, ori ne adaptăm, ori rămînem irelevanți.
Mă bucur că puștii ăștia au venit la Joker, habar n-am, poate înșelați de ideea că are mult de-a face cu Batman, și mă bucur mai ales că n-au ieșit din sală. Cu toată ronțăiala de floricele, după care, recunosc, am tînjit la rîndul meu.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.